Dezghet on the rocks

Doru Ionescu este una dintre cele mai frumoase, luminoase si generoase nebunii ale acestei institutii impovarate de inertii megalomane, delationita disolutiva si de ororile butaforice ale propagandei comuniste, care este Televiziunea Romana.

Cu o atipica, dezinteresata, coplesitoare energie si cu acea tenacitate inconstienta pe care numai marile pasiuni o pot genera, Doru Ionescu a sapat, in numele rockului si folkului, prin mii de kilometri de arhiva, a intervievat zeci de personalitati mai mult sau mai putin legendare, a recuperat secvente cenzurate sau considerate pierdute, a facut ani de-a randul un slalom extaziat, exasperat, umilitor sau invingator printre diriguitorii programelor si arhivelor TVR pentru a-si plasa emisiunile si remixurile macar hat dupa miezul noptii – totul din iubire. Mai precis, dintr-un pur donquijotism exemplar, cat se poate de anacronic in cinica negutatorie a zilei.

Nu mai departe decat la prestigioasa Humanitas Educational a aparut primul volum al memorialului sau in lumea rockului romanesc de acum trei, patru decenii*, cu o remarcabila deschidere de compas ce merge de la Phoenix, Sideral, Rosu si Negru, Sfinx, la Iris, Cargo si Adriana Ausch, de la Sincron, Mondial si FFN, la Marcela Saftiuc, Mircea Bodolan, nu fara o intelegere aparte pentru stilul Progresiv TM, Ilie Stepan si Pro Musica, dar si pentru Chromatic, “ideologia Mircea Florian” si – in special – acea fulminanta, stupefianta inzestrare care a fost Dorin Liviu Zaharia.

Ce dulce povara potopita de nostalgii ne pune Doru Ionescu in brate, noua, celor de 50-60 de ani, generatia dezghetului ceausist, acea “relativa deschidere” si “vaga relaxare”, cum ii spun ritos politologii, dar care pentru noi a insemnat o copca mare… cat toata balta! Cand citesti cartile despre exterminarea elitelor nationale de la 1948 la 1962 si te gandesti cum ai intrat tu in UTC si PCR pe ritmurile lui Led Zeppelin, Deep Purple, Creedence Clearwater Revival, Jimi Hendrix si tot asa, pai te cam iau frica, rasul si-n cele din urma rusinea. Cum sa nu inchid ochii decoland de pe capitolul Cornel Chiriac si sa nu ma teleportez in vara-toamna lui 1968 (aveam 15 ani), cand, pe fondul revoltei pragheze, noi planuiam cat se poate de serios sa ne oferim voluntari cu arma-n mana la granita de pe Prut, invadati fiind de Proud Mary si Bad Moon Rising, cele doua slagare cu care debutau atunci cei de la CC Revival? Tot cam prin anii aceia ni se daduse voie, un timp, sa-i scriem direct lui Cornel Chiriac la München: ce topit am fost cand l-am auzit spunand “pentru Dan M. din Bucuresti, Travelling Band”. Si-acum imi rasuna-n auz explozivul “Power Play: Sideral Modal Quartet, Esti a mea”, si acum il aud excitat sa ne prezinte cum se iubeau pe dunele fierbinti si pe muzica lui Pink Floyd cei doi din Zabriskye Point…

Nu e pagina care sa nu-ti evoce o bucurie, o iubire acneica, vreo betie liceala sau o tristete pura, tie, cincuagenarul care esti si care te extaziai de “Racul, broasca si o stiuca” auzit la festivalul Club A din 1971, ori de “Om bun”-ul lui Dan Andrei Aldea, “Pe sub flori ma leganai”-ul lui Doru Stanculescu, “Ma luai-luai”-ul Marcelei Saftiuc si “Ranitul dintre linii” (Mircea Bodolan), tu, care stateai lipit, ud leoarca si rosu ca racul, de mantinela manejului de la Circul de Stat, unde cantau Phoenicsii, scandand frenetic “get off my cloud”-ul Rollingilor cu Mony Bordeianu, lacrimand la Canarul, suspinand la Floarea stancilor, visandu-te pe varful de munte al nebunului cu ochii inchisi, tu, care aveai sa-ti faci icoana din “Ziua bradului nins”.

Dar cate chestii simpatice nu afli de-aici! Cum “jumatate din discurile difuzate” la Metronom-ul facut de Cornel Chiriac si Geo Limbasanu erau aduse din strainatate de baiatul lui Ianos Fazekas sau chiar de Valentin Ceausescu. Cum a pus Johnny Raducanu “pile babane la Radio” ca sa-l angajeze pe Chiriac. Cum a intervenit Paunita Ionescu la Nicu Ceausescu pentru Iris. Cum aveau Phoenix “un repertoriu Beatles de 160 de melodii si inca 40 de Rolling Stones” si cum a scris Serban Foarta textul la “Mica tiganiada” doar auzind masura. Ce-a fost cand au cantat Mondial tocmai la Chisinau “Back in USSR” si cum suparau ei cenzura cu “De ce ai plecat” si “Pe harta Europei” in plina epoca de autoexilari fortate. Ori ca Sincron inregistrau si “emisiuni pentru strainatate, in engleza”, ei avand in repertoriu si Led Zeppelin (!). Sau cum a ajuns Cristian Minculescu sa dea proba pentru a se angaja la Iris: “ei aveau nevoie doar de basist, de Anton Hasias, lui ii datorez venirea mea. Le spusese de mine, sa dau proba, a fost un moment amuzant (…) Era 7 ianuarie 1980, de Sfantu Ion. Primul concert in 5 februarie, la Clubul de la ora 7. Riscam sa nu intru in sala, portarul nu ma stia. Si nu m-a lasat decat contra unei sticle de vodca”.

Florian Pittis: “Nici pe Dorin Liviu Zaharia nu-l aveau la suflet comunistii. Chiar ii interzisesera mai multe aparitii. I s-a tras de la Primavara baladelor, primul festival folk. Era organizat la Facultatea de Drept, iar din juriu faceau parte, printre altii, Adrian Nastase, Adrian Severin, Jean Maurer…” (v. p. 34 s.u., unde apare si Ion Iliescu inchizand ochii, la Timisoara, fata de pletele celor de la Phoenix). Cum era de asteptat, cele mai multe interventii “de arhiva” vin din partea veteranului Florian Pittis, dar sunt de intalnit aici si Stelian Tanase, Camil Petrescu Jr., Octavian si Florin Silviu Ursulescu, Ovidiu Dumitru, Paul Nanca, Andrei Oisteanu… o intreaga lume, cu istoria, istoriile, isteriile ei. Controlat, manipulat ori “scapat din mana” de Autoritate, ajutat sau folosit pervers, ca supapa oportuna pentru hiperenergiile insurgente, ca defulare si suport propagandistic de Adrian Paunescu si multele lui fete, rockul sub dictatura si-a “vopsit si sufletul in blond”, vorba lui Chubby Zaharia, a fost “painea ultimului vagabond”, unsa “cu dulceata de noroc”, slefuind caracterul unei intregi generatii.

*) Doru Ionescu, Timpul chitarelor electrice, vol.I, Editura Humanitas Educational, 2005, 418 pag.