Dezmierdare de catifea

S-au spus multe despre această carte: un roman magnific și monstruos; un roman deranjant; un roman de iubire, de doliu imposibil și de culpabilitate. Se numește “Dezmierdare de catifea” *, a apărut la Editura Trei, în colecția Fiction, și este semnat de Eric Fottorino. Autorul a fost la București, în noiembrie 2008, la lansarea precedentei sale traduceri în română, apărută la aceeași editură – “Sărutări de cinema”. Este un ziarist si scriitor francez, foarte cunoscut în ambele ipostaze – a fost reporter la cotidianul “Le Monde”, apoi redactor-șef, apoi director al publicației, iar în cele din urmă director al grupului “La Vie-Le Monde”; a publicat foarte multe romane, bine primite, multe dintre ele premiate. Cel de față, apărut în 2004, a fost recompensat cu Premiul Francois Mauriac al Academiei Franceze. Criticii vorbesc despre Fottorino adeseori ca despre un urmaș al lui Georges Simenon.

Eroul romanului, Felix Maresco, de vreo patruzeci și ceva de ani, este agent de asigurări, bine văzut, ajuns chiar șef în meseria sa. Un incendiu în care dispare o tânără mamă cu fiul ei de trei ani (au reușit să fugă cu câteva clipe mai devreme și au dispărut pur și simplu) și mai ales ancheta în care el se angajează îi amintesc de sfârșitul tragic al propriului său fiu, Colin, tot de trei ani, mort într-un accident de mașină. Cartea e rememorarea vieții cu Colin. Mama l-a abandonat tatălui la naștere, dar a revenit după trei ani și a pretins să-l împartă cu acesta, fiecare petrecând cu copilul câteva zile la rând. Felix, care nu și-a cunoscut niciodată tatăl, nu i-a știut nici măcar numele, își amintește cum, în perioada în care a avut singur copilul în grijă, a fost nevoit să-i fie și tată, și mamă. Nebun după copilul său, n-a știut cum să reziste cererii acestuia de a-și vedea mama (“Je veux maman!”) și a recurs la deghizări, la început fără chef, stângaci, apoi din ce în ce mai abil, pentru a-l convinge și a suplini lipsa – își punea perucă, se epila, se îmbrăca în rochii și fuste, purta sutien, folosea rujul “Dezmiedare de catifea”. Băiețelul trăia pe rând când cu tatăl, când cu mama, mergeau chiar pe stradă sau la spectacole. Felix inventase o familie. Toate intamplarile par, inevitabil, grotești, imorale, dar Fottorino convinge că erau făcute din iubire. Credibil. “Sfârșisem prin a deveni o mamă”; mai mult: “Sfârșisem prin a deveni o mamă fericită”! Este Felix un om normal? Ce înseamnă să fii un om normal, mai cu seamă când e vorba de iubirea pentru un copil?
Dar, cum bine sublinia criticul literar de la “L’Express”, cartea începe ca o melodramă și sfârșește ca un roman negru, cu un final neașteptat și violent, frizând geniul. Poliția încă n-a închis cazul morții băiețelului și nu înțelege cum un șofer a putut urca pe trotuar să-l accidenteze când strada, abia redeschisă circulației, era complet pustie și, mai ales cum, mama, fiind de față, dar neatentă (vorbea la telefon), n-a reușit să ofere absolut niciun indiciu despre șoferul criminal care a fugit. Nu citiți înainte ultimul paragraf al cărții, altfel veți pierde senzația copleșitoare de incredibil, surpriză și durere.
Cartea e foarte bine scrisă, are ritm, iar traducerea se ridică la înălțimea originalului.

*) Eric Fottorino – “Dezmierdare de catifea”. Editura Trei. Traducere din limba franceză și note de Marie-Jeanne Vasiloiu