Diagramele misterului/ de Ovidiu Pecican

Unul dintre evenimentele plastice ale verii clujene a fost expoziția lui Ștefan Pelmuș de la Artexpert Gallery, cu propunerile de părăsire a cotidianului și profanului și de intrare în plin mister existențial pe calea simbolului, a „runelor” și a spiritului esopic. Într-o mărturie de care trebuie ținut seama cu toată seriozitate, artistul, exuberant și enigmatic, în același timp, oferea o cheie de apropiere de plastica lui. „Toate aceste simboluri trebuie citite ca pe un manuscript vechi. Aș vrea să reușesc, prin intermediul picturii mele, să nu-mi mai fie frică de moarte, să regăsesc echilibrul interior”. Confruntând cuvintele cu pânzele lui, se constată câteva lucruri importante pentru definirea parametrilor unei viziuni plastice cu alonjă: cromatica netă, vitală, neinhibată, celebrând tot spectrul curcubeului în maniera acreditată de miniaturistica medievală și, înainte de ea, de încăperile morturare ale mastaba-lelor egiptene; esențializarea grafică, alunecarea dinspre realism către arhetipal, cu insistența asupra anumitor ittemi („Simbolurile mele dialoghează ca într-o piesă de teatru: copacul, geamul, peștele (semnificativ pentru trecerea liniștită în cealaltă lume), ceasul, spinul…”, spune Ștefan Pelmuș).; înscrierea imaginilor într-un câmp al tensiunilor și al reprezentărilor de tip kabbalistic, populat de litere desprinse din patrimoniul culturii hellene, dar și de grafeme enigmatice, semn al unei sacralități din sfera monoteismului creștin, poate de factură bizantină (așadar, ortodox); aspectul de mandală al unora dintre reprezentări sau de grafică esoterică în direcție alchimică, al altora, care par să surprindă teme de tipul conjunctio, nunta mistică, familia sacră, arborele vieții, labirintul ș.a.

Faptul că Ștefan Pelmuș invită la o lectură a lor în tradiția descifrării palimpsestelor, unde contează succesiunea, dar și coexistența diferitelor straturi culturale, parțial obscurizate, parțial, reconstituibile, spune mult despre o poetică a tainei dezvăluite doar în parte, care duce cu gândul la taina sporită prin tăcere despre care vorbea odinioară poezia și filosofia lui Lucian Blaga, sau la „scoaterea din ascundere” care, în viziunea lui Martin Heidegger, ar constitui modul de operare al tehnicului.

După Florin Colonaș, „În căutarea perpetuă a simbolului esențial, Ștefan Pelmuș aleargă neostoit, după decenii bune de activitate, spre perfecționarea liniei și a culorii din lucrările sale. Fie că este vorba despre potir, profet, graal, pomul vieții, crucificare, Chronos, răstignire, totem, manuscris sau o sumedenie de alte teme pe care le reia în intervale variabile de timp, Pepe, așa cum este cunoscut între apropiați, reia totul într-o nouă lumină, într-o regie pe care simbolul însuși o realizează”. De fapt, ceea ce se petrece în universul plastic al acestui artist este un traseu persuasiv într-o lume dominată de sacru, arhetipal și simbolic, bine tăinuite sub aparența exuberanței vitale a culorilor, dar și sărbătorită prin acestea, ca triumf al creației, într-o recapitulare destinată unor inițiați ai hermeneuticii vizuale a marilor ipostaze arhetipale ale lumii. Meditația lui Ștefan Pelmuș, situabilă între teologie și filozofie, pariază pe o scenografie care întruchipează vizual logosul, evocându-l ca lume a cuvintelor doar prin aerul rarefiat al fundalurilor cu litere, materia primă din care se întruchipează sensurile. Acestea însă nu vin de la sine, ci invită la contemplare și la o combinatorică pe cont propriu, chiar dacă într-o atmosferă ademenitoare și jubilatorie.

Pelmuș se dovedește astfel un spirit luminos și un receptacul al numinosului sub zodia azurie a consistenței coloristice, nerefugiindu-se în tonuri sumbre ori melancolice, propice meditației în recluziune, ci pariind pe bucuria și desfătarea vieții dincolo de fenomenologia realului de proximitate tegumentară.