Dictatura rimei

Daca macar unul dintre sonetele din volum ar fi fost imperfect din punct de vedere tehnic, poate ca intregul volum ar fi devenit convingator.

Adrian Munteanu si-a publicat recent al treilea volum de sonete, Paingul orb (Brasov, Ed. Arania, 2007). Aceasta consecventa in practicarea unei forme fixe de poezie poate fi omologata – in cazul sau – mai curand ca o performanta rebusistica decat ca o predilectie fireasca pentru un mod de exprimare. Autorul – ne sugereaza propriile lui texte – se chinuieste sa respecte cu strictete prozodia sonetului. El pare pedepsit de cineva sa nu comunice cu cititorii decat prin intermediul celor 14 versuri.
Indiferent daca este exuberant sau visator, duios sau sarcastic, Adrian Munteanu isi obliga discursul sa ia mereu aceeasi forma. Daca macar unul dintre sonetele din volum ar fi fost imperfect din punct de vedere tehnic, lipsindu-i un vers sau avand unul in plus, poate ca intregul volum ar fi devenit convingator. (Cubul, ne invata Nichita Stanescu, trebuie slefuit pana la desavarsire si apoi ciobit putin cu o lovitura de ciocan.) Dar nu se produce niciodata niciun accident. Masina de fabricat sonete functioneaza ireprosabil, inghesuind mecanic noi si noi trairi in mereu acelasi tipar.
O mare importanta acorda autorul rimelor. Pentru ca un vers sa rimeze perfect cu altul, el foloseste uneori cuvinte improprii, scoase din cele mai obscure cotloane ale dictionarelor sau chiar declina fortat aceste cuvinte, obligandu-le sa “sune din coada” intr-un anumit fel. De exemplu, inventeaza pluralul “nagate”, ca sa rimeze cu “tate”, “tarate” si “mate”, accentueaza nefiresc “horbota” ca sa rimeze cu “redingota”, utilizeaza nejustificat cuvantul “napalmul” ca sa rimeze cu “psalmul” si “calmul” etc. etc.
Adrian Munteanu nu este lipsit de sensibilitate si talent. Dar preocuparea sa permanenta (asemanatoare cu o manie) pentru perfectiunea formala distruge emotia si face ca versurile sa para emise de o flasneta. Muzica lor mecanica, sacadata ne rasuna multa vreme in minte, neplacut, dupa incheierea lecturii: “a naibii de pastila cum ma vara/ in lumi bizare de se-alege scrumul/ se-nvarte-n cercul zbaterilor drumul/ iar din miros a mai ramas o dara/ la poze-n parc cand pregateau albumul/ mireasa-n gri mi s-a parut ceacara/ de ea un mire rebegit se tara/ strivit sub rochia slobozind parfumul/ nuntasi matoli in ritmuri de manele/ privesc spre mine lung dar nu ma vad/ sunt eu acel cu ochii de otele/ Harapul Alb langa un slujnic smad/ pustii vedenii intrupari rebele/ otrava-n trup a slobozit prapad.”
“Smad”, in loc de “smead”, ca sa rimeze cu “vad”, “se tara” in loc de “se taraste”, ca sa rimeze cu “dara”… Merita, oare, sa spui despre un mire ca “se tara” numai pentru a indeplini o exigenta formala? Strivim un cuvant sub gheata/ Ca sa scriem o soneata?