Dicționarul de cuvinte recente/ de Ziarul de duminică

Mâine, 23 februarie, are loc un eveniment editorial de marcă – la Sala Rapsodia, în prezența amfitrionului Dan Puric, se lansează ediția a 3-a a “Dicționarului de cuvinte recente” (adică 50 de ani muncă ai doamnei Florica Dimitrescu, membru de onoare al Academiei Române) și a ediția a doua a “Misterelor cuvintelor”, volum semnat de Alexandru Ciolan. Totul scăldat în spectacolul “Necuvinte” al lui Adrian Nour, acompaniat de doi uriași și o urieșiță din trupa Passe-Partout Dan Puric.

Ne vom ocupa în acest număr de Dicționarul de cuvinte recente*), apărut la Editura Logos, pe care îl socotim un eveniment ediorial.

Mai întâi, să aflăm cine este coordonatoarea acestui volum. Florica Dimitrescu (născută în anul 1928 la București) este eleva unor mari lingviști precum Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck. În 1949, a fost numită preparatoare la Catedra de istorie a limbii române a Universității din București, unde a trecut prin toate gradele didactice, până la profesorat (în 1982). După pensionare a fost numită profesor consultant (între 2000 și 2010), calitate în care a condus doctorate. Din 2011 este membru de onoare al Academiei Române. Activitatea sa științifică s-a concretizat într-un număr de 19 volume de specialitate și în circa 200 de studii și articole publicate în țară și în străinătate. Principalul domeniu de cercetare căruia s-a dedicat este istoria limbii române, cu cele două “extremități” ale lui: limba română veche și limba română actuală.

În anul 1963, la Editura Academiei i-a apărut lucrarea Tetraevanghelul lui Coresi din 1560-61, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Mănicești din 1574, prima ediție (transliterată, cu facsimile și indice exhaustiv), întocmită după principii moderne, a unui text vechi românesc comparat cu altul din aceeași epocă.

După apariția volumelor Introducere în fonetica istorică a limbii române (1967) și Introducere în morfosintaxa limbii române (1974) a luat inițiativa elaborării, împreună cu un colectiv, a unui volum sintetic: Istoria limbii române (1978) pe care l-a coordonat.

În 1970 a publicat, în Italia, în special pentru studenții italieni de la secțiile de română, în colaborare cu soțul său, Al. Niculescu, volumul Testi romeni antichi, lucrare considerată de Alf Lombard “nu numai ca o culegere de texte, ci o mică introducere, foarte strânsă, foarte bogată, în studiul limbii române”.

În anul 1973 a publicat volumul Contribuții la istoria limbii române vechi, în care a evidențiat, pentru prima oară, din punct de vedere teoretic, necesitatea datării unor fenomene de limbă. Asupra datării cuvintelor, începând cu cele mai vechi, a revenit, de multe ori, și în alte lucrări.

Lucrarea cea mai importantă concepută de Florica Dimitrescu în domeniul limbii vechi a fost Dicționarul limbii secolului al XVI-lea, destinat să reflecte procesul de evoluție a limbii vii către stadiul de limbă literară. Din păcate, DLR XVI, elaborat timp de 14 ani, de un colectiv de 10 specialiști în limba veche condus de Florica Dimitrescu, a pierit într-un incendiu, în 1975, în chiar sediul Academiei Române, unde erau depuse, gata de tipar, cele circa un milion de fișe extrase.

Dicționarul de cuvinte recente se plasează în cealaltă extremă, cea care examinează fațeta actuală a lexicului românesc. Gândit la începutul anilor ’60, DCR se distinge de alte dicționare de “neologisme”. Au fost reținuți în DCR numai termeni realmente recenți, apăruți în română din 1960 încoace. DCR este primul dicționar datat al cuvintelor noi. O serie de articole, de cărți sau de teze de doctorat au pornit de la materialul din DCR și de la ideile dezvoltate în prefață, îndeplinind astfel dezideratul autoarei ca acesta să fie o sursă pentru alte lucrări.

Iată ce scrie Florica Dimitrescu în Cuvânt înainte la ediția a treia a “Dicționarului”:

“Istoria acestui dicționar, bazat pe presă, aflat acum la a treia ediție, s-a inițiat acum cincizeci de ani. Din 1949, când fiind în anul al treilea de facultate, la Litere, excepționalul nostru profesor Alexandru Rosetti m-a reținut, împreună cu un grup de alți patru colegi, rămași prieteni pe viață, ca preparatoare la catedra de Istorie a limbii române (la care am lucrat întreaga viață), am devenit mai atentă la limbajul vehiculat în presă (pe atunci citeam mai multe ziare și, cu precădere, reviste literare). Astfel am început să observ că numeroase cuvinte, relativ frecvente în presă – ce reprezentau realități și concepte ale acelei epoci din istoria noastră – nu figurează în dicționarele curente ale limbii române și nici măcar în lucrările lexicografice dedicate special neologismelor, că aceste dicționare nu consemnează sensurile noi ale altor lexeme, că nici unele expresii care circulau atunci nu erau înregistrate în dicționare etc., drept care am început să extrag fișe cu astfel de cuvinte și expresii, hotărâtă să mă rezum la presă. De ce mi-am fixat ca obiect de cercetare a lexicului exclusiv presa? Am dat explicația în prefața la prima ediție a acestui dicționar, dar cred că nu este inutil să o repet: lexicul folosit în presă este, într-un fel, cel mai apropiat și, deci, cel mai accesibil marilor mase și, în plus, presa, făcând să circule o serie de cuvinte noi, are posibilitatea de a le impune cu mai mare rapiditate decât operele beletristice, științifice etc., mai greu aflate la îndemâna celor mulți. Astfel am început să adun sumedenie de cuvinte <<recente>>, demne de a figura și de a fi prezentate în unele – mă gândeam pe atunci – articole cu caracter științific în revistele de lingvistică (Limba română, Studii și cercetări lingvistice etc.). Așa s-a și întâmplat: începând cu anul 1962 am publicat, pe lângă unele articole ce conțineau material lexical <<brut>>, deci liste de termeni noi, altele privitoare la o serie de aspecte specifice lexicului din acel timp: formații noi cu prefixoide, cu sufixoide, cuvinte de curând compuse etc., în care am decelat mai multe tendințe, dintre care câteva s-au dovedit a fi viabile în anii următori, unele până astăzi.

Destul de repede apoi, ținând seama de numărul ridicat de fișe care se tot acumulau, am luat hotărârea de a le îngloba într-un dicționar și mai târziu, în 1983, a apărut prima ediție a Dicționarului de cuvinte recente. În prefața la prima ediție, la paginile 7-10, am schițat unele principii călăuzitoare pe care m-am străduit să le respect. Dintre acestea, cel mai important mi s-a părut a oferi – cu tot caracterul său aleatoriu – măcar o primă indicație asupra <<vârstei>> cuvântului în limba română. Astfel am furnizat, prin datarea citatelor, întâia apariție a termenului în limba română. În acest fel DCR a devenit primul dicționar datat al cuvintelor noi apărute în limba română începând cu deceniul al șaselea din secolul al XX-lea. Cum cercetările asupra <<datei de naștere>> a cuvintelor sunt extrem de rare, tot ce am întreprins este sub semnul schimbării și oricând ne putem aștepta la apariția unei antedatări care poate schimba <<eșichierul>> din DCR. Nu de puține ori, chiar la cuvintele dintr-o nouă ediție a DCR-ului, de la o etapă de limbă la alta, am înregistrat predatări, de pildă cu 2 ani pentru termenii star-sistem, tupal, cu 7 ani pentru lexemele problematiza, scientică, telescaun etc. (vezi prefața la ediția a 2-a, p. 7). Ne aflam atunci (dar nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult…) în stadiul când aceste probleme nu intrau în sfera de interes a multor specialiști, dar am pornit să procur prime datări cu sentimentul că de undeva trebuie făcut un început, chiar dacă <<mâine>> rezultatul de <<azi>> va fi rectificat…

Dar, în raport cu data primei prezențe în limbă a unui cuvânt, este mult mai dificil de stabilit data <<morții>>, adică a dispariției unui termen din limbă. În fond, cuvintele de bază ale unei limbi nici nu prea se pierd, ele fiind acel pivot fundamental care, alături de gramatică, <<(men)țin”>>o anumită limbă. Și totuși! Unele vocabule se învechesc, își pierd din vigoare și, din motive diverse, sunt înlocuite cu altele sau cad la rangul de <<regionalisme>>, restrângându-și aria de folosire, sau devin <<arhaisme>>. Acestea mai apar, rareori, ca elemente specifice, la un moment dat, de obicei sub pana scriitorilor care știu ce rol îndeplinește <<culoarea locală>>. Același lucru se poate întâmpla, mai rar însă, și termenilor noi. Un exemplu de cuvânt recent, din domeniul comunicației, azi atât de importantă, căzut în desuetudine îl constituie pagerul, des folosit după anul revoluționar 1989, când în țara noastră era aproape imposibil să vorbești la telefon cu cineva atunci când nu te aflai acasă ori la serviciu. Cei care se foloseau cel mai mult de pagere erau incipienții oameni de afaceri. Foarte repede însă, către sfârșitul anilor ’90, și-a făcut apariția și în țara noastră mobilul, a cărui fulminantă răspândire a echivalat realmente cu moartea pagerului.

Jumătatea de secol luată în considerație în cele trei ediții ale DCR se poate divide în două perioade: 1961-1989 și 1990-2012. Se vede că este vorba de două segmente de timp inegale, situație determinată de starea politico-socială a țării, radical schimbată după Revoluția din decembrie 1989. Aceasta a descătușat nebănuite energii iar, din punctul de vedere al lexicului, a adus schimbări însemnate. Dacă prima ediție cuprinde numai termenii noi excerptați în perioada totalitarismului, între anii 1961-1980, a doua ediție oglindește atât lexicul din ultima perioadă ceaușistă – anii 1980-1989 – cât și din primii ani de după revoluție – anii 1990-1996- iar în ediția de față s-au adăugat termenii noi din limbă din anii democratizării țării noastre, între 1997-2012.

Un dicționar de neologisme precum DCR este totdeauna un bun seismograf pentru a înregistra <<mișcările>> limbii la un anumit moment dat al istoriei sale lexicale. Astfel, cantitativ, cele trei ediții ale DCR-ului sunt martore ale unei evoluții rapide. O simplă comparație între edițiile succesive ale DCR este edificatoare: în ediția a doua s-au adăugat 1885 de noi cuvinte față de cele 3743 de cuvinte conținute în prima ediție. Ediția a treia cuprinde 9875 de cuvinte-titlu, dintre care 4853 (peste 49%) sunt cuvinte noi. Evident, la aceste cifre trebuie adăugate și noile semnificații dobândite de cuvinte mai de mult cunoscute, de pildă la substantivul impact am întâlnit 6 accepții, iar la verbul a realiza nu mai puțin de 10 sensuri etc. Prezenta ediție a DCR cuprinde 12777 de sensuri ori construcții, dintre care 7036 (peste 55%) sunt sensuri ori construcții noi. Să mai adăugăm, în acest paragraf statistic, și cele 1658 de trimiteri interne (de tipul: burka v. burqa sau carbonatat v. apă (carbonatată) ori șerif v. femeie-șerif etc.).

O bucurie pe care am avut-o de pe urma acestui dicționar (ale cărui elemente prezentate aici, precum și altele, expuse mai amănunțit, se găsesc în articolul Din istoria unor lucrări lexicografice – După 50 de ani, în volumul Limba română, direcții actuale în cercetarea științifică, București 2012) a fost, chiar de la prima ediție, că a putut juca rolul unui <<măr de lângă drum>> din care cine dorea putea să culeagă roadele. Aceasta s-a întâmplat cu multe articole, studii sau cărți cu caracter lexicologic scrise de tineri sau mai puțin tineri colegi sau foști studenți. De asemenea, o serie de lucrări de doctorat s-au inspirat din DCR, una dintre ele fiind excelenta teză a Mădălinei Stăncioi-Scarlat intitulată <<Elemente lexicale recente în limba română. Aspecte etimologice>>, susținută în anul 2010; pentru a aduna material nou necesar lucrării sale, autoarea a înțeles să continue excerptarea de material după anul 1997, când a apărut ediția a II-a a DCR și să completeze astfel o sumă de datări, să confirme sau să infirme unele tendințe manifestate în lexicul actual etc.”

*) Florica Dimitrescu (coordonator), Alexandru Ciolan, Coman Lupu – Dicționarul de cuvinte recente, Editura Logos. Ediția a treia.