Din istoria universală a spionajului/ de dr. Alexandru Popescu

I. ANTICHITATE
De la hieroglife la cifruri

Cele mai multe dintre practicile spionajului își găsesc
originea în perioada Antichității, desigur în forme corespunzătoare
scopurilor și posibilităților tehnice de
atunci.

Primii agenți
Cele dintâi izvoare referitoare la spionaj provin din Egiptul
antic. Consemnările hieroglifice se referă, între altele, la
culegerea de informații cu ocazia operațiunilor comerciale, la
folosirea agenților pentru localizarea populațiilor inamice care
urmau să fie cucerite și transformate în sclavi. Din secolul I
î.Hr., spionajul egiptean se concentrează asupra rivalilor
europeni, Grecia și Roma.
În Egipt sunt folosite pentru prima oară sisteme de codificare
a mesajelor, “cerneluri simpatice”, îmbrăcăminte cu compartimente
ascunse. Spionii egipteni au cunoscut folosirea otrăvurilor extrase
din plante și a altor substanțe în vederea asasinatelor sau actelor
de sabotaj.

Primul tratat despre spionaj
…aparține lui Sun Tzu, care a trăit în urmă cu 15
secole, autor al unei lucrări despre “arta războiului”, “Cele
treisprezece porunci”. Cartea dovedește nivelul înalt pe care
îl dobândise strategia și tactica activităților informative în
China. Considerațiile lui Sun Tzu asupra “artei războiului” și a
spionajului pornesc de la idei cât se poate de pragmatice: “Ceea ce
numim prevedere nu poate fi obținut de la zei sau de la spirite,
nici prin analogie cu evenimente petrecute și nici prin calcule, ci
cu ajutorul oamenilor care cunosc situația inamicului”. Una dintre
problemele cele mai importante care îl preocupă pe Sun Tzu este
aceea a calităților pe care trebuie să le întrunească un agent. În
opinia sa, spionii sunt “oameni inteligenți, dotați, prudenți și
capabili”.

Spionajul în Biblie

“Cartea Cărților”relatează o serie de cazuri legate de ceea ce
s-a numit mai târziu spionaj. Între altele, este de amintit cartea
Genezei în care se arată că Moise a trimis nu mai puțin de
12 “agenți”, printre care
CalebșiIosua, în “Țara
Canaan”, regiune care cuprindea actualele teritorii ale Israelului
și Libanului, unde trăiau diferite seminții ce puteau periclita
existența poporului evreu: “Domnul i-a vorbit lui Moise și a zis
trimite niște oameni să iscodească țara Canaanului… Vedeți țara,
cum este poporul care o locuiește…” Eforturile depuse de
poporul evreu de a intra în posesia “țării promise”, deci a
întregului teritoriu pe care cărțile sfinte i-l atribuiau, a dus la
necesitatea trimiterii aici a unor spioni ce urmau să aducă
informații despre potențialul militar al populațiilor care ocupau
teritoriul. Era vorba, în primul rând, de orașul Jericho, aflat pe
malul râului Iordan.
Potrivit Cărții lui Joshua, cel mai important sprijin
pe care spionii evrei l-au avut în Jericho a fost oferit de o
prostituată,Rahab,care se pare că fusese obligată să îmbrățișeze
această meserie deoarece fusese acuzată de vrăjitorie. Rahab s-a
angajat să ascundă iscoadele evreilor de autoritățile locale.
Această promisiune a fost respectată, soldații israelieni urmând să
recunoască locuința lui Rahab după un cordon roșu aflat la
fereastra casei. Se pare că de aici provine culoarea roșie prin
care erau marcate casele unde era practicată meseria care își
dispută cu spionajul privilegiul de a fi cea mai veche,
prostituția.
Potrivit Bibliei au existat însă și spioane care s-au
pus în slujba unor puteri străine, deci trădătoare, cum a fost
Dalila (Dalilah),aflată în slujba regelui filistinilor. Dalila a
fost însărcinată de acesta să afle secretele puterii lui Samson,
unul dintre “judecătorii copiilor lui Israel”. Pentru a-și ușura
sarcina, Dalila a devenit iubita lui Samson și, după mai multe
tentative, a aflat secretul puterii acestuia, care se afla în părul
său. În timp ce Samson dormea, Dalila i-a tăiat pletele, astfel
încât filistinii au putut să îl captureze. Ca simbol al trădării
pentru bani, Dalila a pătruns în artă și literatură, numeroase
fiind picturile, compozițiile muzicale, operele literare, dar și
filmele în care este imortalizată figura uneia dintre cele dintâi
spioane din istorie.

Desinformare și diversiune în
Iliada

În opera lui Homer, cele mai interesante relatări cu
privire la episoade de spionaj pot fi găsite în Iliada, mai
ales în Cântecul X. Sunt descrise astfel trimiterea de spioni în
tabăra dușmană, dar și unele acțiuni de diversiune, deyinformare.
Pentru a contracara acțiunea lui Palamedes, care dorea întreruperea
războiului, Ulise răspândește zvonul ca acesta fusese cumpărat de Priam, regele Troiei, ticluind o
scrisoare din partea celui pe care dorea să îl
compromită.
Un veritabil episod
de diversiune este desigur acela legat de “Calul troian”, acțiune
pregătită prin trimiterea în Troia a unui agent, Simon, care le
povestește apărătorilor cetății că intrarea “Calului trioan”,
adevărată “mașină infernală”, în interiorul zidurilor are drept
scop potolirea mâniei zeiței Pallas Atena.

Primele
cifruri

Tot din izvoare antice, reiese
că paternitatea sistemului de transmitere în secret a informațiilor
ar aparține conducătorului spartanilor, Lysandru, care utilizează o
formă timpurie de scriere secretă pe tăblițe de lemn acoperite cu
ceară pentru a-și avertiza concetățenii de o invazie
persană.

Experți în “operații murdare”

Nicio altă civilizație antică nu
și-a adus o contribuție mai importantă în dezvoltarea spionajului
ca Roma, datorită faptului că a creat cel mai mare imperiu al
Antichității, care nu putea fi menținut și extins fără utilizarea
unor asemenea metode. Din secolul I d.Hr., este menționată
existența unei poliții secrete, așa-numiții “frumentarii”, care
aveau și atribuții de cenzură. Sunt folosiți și așa-numiții
“agentes in rebus”, cu atribuții contrainformative. Este
interesantă în acest sens opinia exprimată de unul dintre
cercetătorii Antichității, după care romanii “erau experți în
manipulări politice, spionaj și operații murdare…Operațiile sub
acoperire au constituit o parte indispensabilă a politicii
romane”.


Spionii lui
Hanibal

Titus Livius
povestește despre transmiterea unor mesaje secrete între Filip al
Macedoniei și Hanibal, care au fost interceptate de romani. Se
amintește de faptul că Hanibalobișnuia să-i deruteze pe romani prin
scrisori ticluite. Informațiile culese de la dezertori erau
verificate de Hanibal cu ajutorul spionilor săi. Uneori, travestit,
Hanibal culegea și verifica informații în teritoriul adversarului.
Tot cu ajutorul spionajului a fost descoperit locul în care se
ascundea Hanibal la Nicomedia, obligându-l pe acesta să se sinucidă
(186 î.Hr.).

“Cursele” lui
Decebal

Acțiuni de culegere a
informatiilor prin intermediul agenților s-au desfășurat încă în
timpul domniei regelui Decebal. După unele relatări, se pare că
acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a
reușit să acționeze astfel încât să fie ales în Senatul roman. Nu
este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) să se fi încheiat
nedecis tocmai datorită activităților lui Atticus. Dio Cassius
narează o serie de episoade de spionaj din timpul războaielor cu
dacii. După primul dintre ele, Domitianprimește o scrisoare din
partea lui Decebal, prin care acesta se recunoaște învins. Domitian
arată această scrisoare Senatului, pentru a-l încredința de
victoria sa. De fapt, scrisoarea fusese falsificată de chiar
Domitian pentru a-și sublinia meritele. Este de asemenea posibil ca
scrisoarea să fi fost trimisă de Decebal în scop de dezinformare.
Despre Decebal, Dio Cassius arată că era “meșter în a întinde
curse”.

De la “De bello gallico” la
“războiul secret”

Caius Iulius Caesar (100-44
î.Hr.) a rămas în istorie nu numai ca om politic și conducător
militar, ci și ca unul dintre promotorii spionajului. Înainte de a
porni o campanie militară, Caesar se informa amănunțit asupra țării
unde urma să desfășoare operațiile. Îl interesau obiceiurile,
instituțiile politice, istoria, ca și economia țării. Însuși Caesar
menționează în cele șapte cărți ale lucrării De bello
gallico, în mai multe rânduri, utilitatea folosirii agenților
secreți, mai ales a negustorilor în acest scop. Necesitatea
activităților informative în cadrul campaniilor militare se
reflectă, în timpul lui Caesar, și în organizarea legiunilor sale.
În fiecare dintre acestea, existau 10 spioni sau iscoade, care
veneau pe urma șarjelor cavaleriei în vederea adunării de
informații despre teritoriul și populația cu care grosul armatei
romane urma să se lupte. Diferite metode informative au fost
folosite de Caesar și în cadrul confruntărilor cu dușmanii interni,
de fapt foști aliați, deci în timpul războaielor civile. Este
vorba, de exemplu, de luptele duse împotriva lui Pompeius. În
tabăra adversarilor au fost trimiși agenți care trebuiau să se
informeze, de exemplu, asupra mijloacelor financiare de care
aceștia dispuneau. Se pare că Caesar dispunea de cel mai mare număr
de agenți și informatori cunoscut până în acel moment. Și totuși,
Iulius Cezar nu a știut să folosească întotdeauna informațiile
primite, ceea ce, în cele din urmă, i-a fost fatal. În ziua de
asasinării sale, Iulius Caesar a primit o informație de la un
spion care îl anunța asupra complotului împotriva sa, dar nu a luat
în considerare această avertizare, astfel încât a fost
ucis.
Conducătorul roman a fost și în
posesia unui sistem de cifrare, cunoscut sub numele de “alfabetul
lui Caesar”, bazat pe substituirea literelor. Plutarch (Vieți
paralele) arată că Iulius Ceasar a fost unul dintre cei dintâi
care au folosit cifrul.

“Rețelele”
împărăteasei

Devenită din dansatoare și
curtezană împărăteasă a Bizanțului prin căsătoria cu împăratul
Iustinian (482-565), Theodora are o mare influență politică asupra
soțului său. Organizează, în particular, o rețea de informatori, în
interiorul și exteriorul imperiului. Când, în 532, are loc o
răscoală la Constantinople (“Nika”), prin spionii săi, Theodora
obține informații care îi permit să negocieze și să îndepărteze
pericolul, salvându-i astfel lui Iustinian tronul.
Se povestește că Theodora
participa personal la instruirea agenților, obligându-i să se
agajeze la credință necondiționată: ” Dacă nu-mi veți îndeplini
ordinele, veți fi jupuiți de vii”.
Serviciul de informații creat de
Theodora și-a continuat activitatea în Bizanț în secolele
următoare, exercitând o anumită influență asupra organizării unor
asemenea organisme în epocile ce au urmat.