Din istoria universală a spionajului (XIV)/ de dr. Alexandru Popescu

Spionii români “fac să tremure NATO”

Acest titlu este inspirat, de fapt, de titlul unui volum apărut în Franța, care se ocupă de activitatea în această țară a unei rețele de spioni români condusă de agentul român Mihai Caraman (Pierce Accoce, Daniel Pouget, Le réseau Caraman; 13 Roumains font trembler l’OTAN, Paris, 1972), dar el se justifică prin faptul că, într-adevăr, agenți ai serviciilor de informații ale RS România au fost activi și au reușit fapte notabile în Europa și chiar în afara continentului.

“Diamantul cel mai de preț”

…al activității sale informative a fost considerat de către Aleksandr Mihailovici Saharovski, coordonatorul “rețelei” de consilieri sovietici din diferite ministere din România în perioada 1949-1953, organizarea serviciului de informații român. Calificarea poate fi apreciată ca venind din partea unuia dintre cei mai avizați și longevivi conducători ai spionajului sovietic.

De fapt, organizarea și activitatea spionajului român, cel puțin până la începutul anilor ´60, a fost rezultatul conducerii sale de către agenți KGB și GRU, Gheorghe Pintile (Pantiușa), Alexandru Nicolschi, care, în perioada interbelică, fuseseră trimiși ca spioni în România, Nikonov Serghei, în anii ´30, – rezidentul șef sovietic în România.

CIA în România

În prima parte a Războiului Rece, contraspionajul din România, ca și din alte țări ale Lagărului sovietic, a fost confruntat cu ofensiva serviciilor de informații vestice, mai ales a CIA, care a finanțat înființarea Oficiului pentru Coordonare Politică (OPC), însărcinat cu desfășurarea de operațiuni clandestine în acest spațiu. În afară de obținerea de informații, scopul acestei organizații, ca și al altora, la care au aderat și diferite state vestice, era organizarea de grupuri de rezistență ce urmau să intre în acțiune în momentul declanșării unor operațiuni militare. S-a trecut ulterior la parașutarea unor agenți care trebuiau să organizeze acțiuni de sabotaj. Potrivit istoricului Ernst Volkmann, aceste acțiuni trebuiau să constituie “preludiul esențial pentru infiltrarea și apoi destabilizarea regimului comunist din România”. Iar unul dintre conducătorii contraspionajului român, generalul Neagu Cosma, consideră că lansarea de agenți a constituit “cea mai vastă și costisitoare acțiune de spionaj întreprinsă vreodată împotriva României”. În anii ´50, în privința numărului de agenți și a resurselor alocate, operațiunile desfășurate în România de CIA s-au aflat pe locul doi după cele din Albania. Cele mai multe dintre aceste operații au fost însă dejucate cu sprijinul experimentaților agenți KGB care acționau aici.

Tot astfel s-a întâmplat cu rețelele organizate din inițiativa CIA în România coordonate de diplomați din misiunile țărilor vestice, trecându-se la organizarea unor procese de răsunet în care au fost condamnate, pe baza unor dovezi reale sau “fabricate”, la grele pedepse și a unor “colaboratori” români ai acestor rețele.

În tot cazul, cel puțin în această perioadă, “ofensiva” informativă a CIA și a altor agenții vestice a eșuat.

Ofensiva spionajului românesc

Mai ales după moartea lui Stalin, și spionajul/contraspionajul românesc au trecut printr-un proces de reorganizare, început cu îndepărtarea consilierilor sovietici și a unor persoane din conducerea Securității considerate ca necorespunzătoare pentru “obiectivele naționale” care urmau sa fie urmărite și în acest domeniu.

Acest proces a fost accelerat mai ales în perioada în care la conducerea statului s-a aflat Nicolae Ceaușescu.

Înființat în 1972, Departamentul de Informații Externe al României (DIE), din cadrul Consiliului Securității Statului, avea în atribuțiile sale spionajul în statele vestice, mai ales în domeniul tehnologic. “Brigada emigrație” se ocupa cu spionajul în rândurile diasporei românești, combaterea activităților îndreptate împotriva regimului comunist, în special împotriva președintelui Nicolae Ceaușescu, și anihilarea acțiunilor dizidenților din rândurile exilului. “Serviciul D” conducea operațiunile sub acoperire, inclusiv cele de dezinformare.

Atribuțiile DIE au fost preluate în 1978 de Centrul de Informații Externe (CIE)din cadrul Consiliului (Departamentului) Securității Statului (1978-1989) al R.S. România. Înființarea acestei agenții a fost legată, în principal, de defectarea generalului Ion Mihai Pacepa, șef adjunct al Departamentului de Informații Externe, ceea ce a dus la epurarea și reorganizarea întregii activități de informații externe.

Pe de altă parte, se înregistrează, potrivit politicii de distanțare față de URSS, și o îndepărtare a spionajului/ contraspionajului român de cel din celelalte state socialiste, chiar excluderea sa din “comunitatea de informații” a acestuia, trecându-se la o “ofensivă” pe cont propriu…

“Măsurile active” ale Securității

Deși relațiile dintre spionajul sovietic și cel românesc s-au diminuat considerabil, ajungându-se chiar la o confruntare între ele, serviciile de informații românești au preluat o serie din metodele KGB/ GRU, concretizate în așa-numitele “măsuri active”. Principala dintre ele era activitatea de obținere, prin metode ilicite, de informații, ca și de sustragere de tehnologie avansată. Într-o ședință a Comitetului politic executiv al PCR, însuși Nicolae Ceaușescu analiza “rodul” activității ministerelor, dar și a celor 300 de agenți secreți trimiși peste hotare, în țările cele mai dezvoltate – Germania, Japonia, Anglia, Franța și, desigur, SUA -, cu sarcini precise de a fura tehnologii de vârf, care aveau apoi să fie transpuse în România.

Dintre “măsurile active” au făcut parte și acțiunile de dezinformare/ manipulare, vizând o serie de personalități ale exilului și bisericii românești (este de amintit înființarea unor pseodo-asociații ale acestora, cum a fost ACIER sau infiltrarea agentului Silviu Craciunas în Asociația Culturală a Românilor din Anglia). S-a trecut însă și la folosirea unor metode dure, care mergeau de la răpiri (cazul lui Oliviu Beldeanu, conducătorul grupului care a atacat Legația României de la Berna, Traian Puiu sau al turcologului Aurel Decei), chiar la pregătirea unor asasinate, cum au fost cele îndreptate împotriva dizidenților români Paul Goma sau Virgil Tănase, dar și a unor agenți români care defectaseră (Ion Iacobescu, Ion Mihai Pacepa).

În tot cazul, agenții români și-au probat într-o serie de împrejurări profesionalismul, au produs uneori o reală impresie și chiar… temeri, nefiind scutiți însă și de “căderi spectaculoase”. Aflându-se sub presiunea “comandamentelor ideologice”, au acționat uneori dincolo de precepte morale, sub pretextul, adesea invocat ulterior, al aflării în “serviciu comandat”.

Spionajul românesc pe meridianele lumii

Într-adevăr “harta” spionajului românesc se amplifică în mod deosebit în anii ´70-´80, trecând uneori dincolo de fruntariile Europei.

Una dintre țintele predilecte ale spionajului românesc a fost Franța, mai ales prin activitatea lui Mihai Caraman, care, din 1960, reușește să constituie o rețea de “corespondenți”, agenți care transmiteau informații din cadrul ministerelor de Externe, Apărării, Finanțe ale Franței, dar și din birourile NATO care funcționau în acea perioadă la Paris. De aici au fost sustrase 12.000 de pagini de documente strict confidențiale, producând mari pagube organizației, ceea ce i-a făcut pe unii analiști să considere că cei 13 români care au făcut parte din “rețeaua Caraman” au produs pagube serioase alianței nord-atlantice, reușind chiar “să zdruncine” organizația. Într-adevăr, între aceste documente se aflau și unele referitoare la planurile de atac și apărare ale NATO, precum și schema infrastructurilor organizației până în 1985. Se pare că informațiile sustrase de “rețeaua Caraman” au făcut ca trupele Pactului de la Varșovia să intre fără probleme în Cehoslovacia, în august 1968. Ulterior, sovieticilor nu li s-au mai dat decât conspecte ale acestor documente. În 1991, Caramaneste numit director adjunct al Serviciului Român de Informații, devenind ulterior director al acestuia. A fost înlocuit din funcție în mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Wörner, secretar general al NATO.

O altă țară în care spionajul românesc a obținut succese deosebite a fost Austria, mai ales în ceea ce privește racolarea unor agenți din cele mai importante instituții ale statului, cancelaria federală, ministere, poliție.

Una dintre cele mai importante acțiuni ale spionajului românesc s-a desfășurat în R.F. Germania, unde, prin intermediul unor diplomați români de la Bonn, s-a organizat “capacitarea” celui mai periculos terorist al vremii, Ramirez Sanchez, alias Carlos (“Șacalul”) în vederea organizării unui atentat împotriva sediului redacției românești a postului de radio Europa Liberă.

În Elveția, spionajul românesc a fost activ de timpuriu prin acțiunile lui Solvan Vițianu, însărcinat, între altele, să descopere eventualele conturi ale Anei Pauker. Atentatul împotriva Legației României de la Berna (1954) s-a datorat tocmai faptului că aceasta era unul din centrele spionajului românesc din Europa.

În Israel, spionajul românesc a fost implicat direct în realizarea contactelor cu Mossad și autoritățile din această țară în vederea perfectării emigrării unor evrei din România în schimbul unor sume de bani.

“Spionajul diplomatic”

…a fost un alt domeniu în care agențiile de informații românești au excelat. În 1975, a fost adoptat Decretul 363, care a împuternicit DIE să dea grad militar oricărui salariat, indiferent de funcție, din sistemul Ministerului de Externe și al altor ministere și instituții cu atribuții externe, care deveneau astfel “ofițeri deplin conspirați”. De fapt, asemenea activități se desfășuraseră deja anterior, după aprecierea unor persoane care au activat în acest domeniu, în Ministerul de Externe existând o adevărată “armată invizibilă”, ca să folosim expresia celui care a condus o vreme spionajul românesc, Ion Mihai Pacepa, coordonată “din umbră” de CIE/DIE. Asemenea “agenți sub acoperire” se aflau la toate eșaloanele diplomației românești, începând de la nivelul ambasadorilor. Potrivit mărturiilor fostului ofițer de informații, care a activat în cadrul Ministerului de Externe, Liviu Turcu, marea majoritate a personalul acestuia, ca și a celui care se afla la misiuni erau ofițeri DIE. Nici organizațiile internaționale, ONU, UNESCO nu au scăpat atenției

Securității. Și totuși, tradițiile autentice ale diplomației românești nu au dispărut: nu poate fi trecut cu vederea faptul că, și în perioada Războiului Rece, au existat o serie de acțiuni, inițiative ale diplomației românești orientate în sensul intereselor reale al Românei, care s-au bucurat de apreciere internațională.

“Defectorii”

Cât de reală era aderența ideologică a personalelor implicate în activități informative la “cauza comunismului” reiese și din faptul că foarte mulți dintre ei s-au dezis de aceasta, punându-se în slujba unor agenții străine, nu întotdeauna din considerente ideologice, ci și… materiale. Cel mai important defector român, generalul Ion Mihai Pacepa (al cărui rol rămâne, de altfel, controversat…), nu a fost nici primul, nici ultimul defector român, în afară de el existând peste 20 de agenți care au ales această cale, destul de periculoasă dat fiind că ei erau puși sub urmărirea Securității care viza chiar suprimarea lor.

Nu poate fi trecut cu vederea că, între asemenea defectori au existat și persoane care s-au angajat cu sinceritate în acțiuni de demascare și chiar contracarare a activităților spionajului românesc, cum a fost Pavel Haiducu, care a contribuit direct în Franța la zădărnicirea inițiativei de anihilare a unor dizidenți, sau Liviu Turcu care a încercat, fără succes, să alerteze conducerea spionajului românesc în legătură cu acțiunile de izolare a țării datorate politicii regimului Ceaușescu. Informații prețioase spionajului american au fost transmise și de “cârtița” din Ministrul de Externe, Mircea Răceanu.

Ferește-mă, Doamne, de prieteni…

…este titlul elocvent al volumului publicat recent de istoricul american Larry Watts consacrat acțiunilor pe care în principal KGB le-a desfășurat în România, începând din perioada în care țara noastră se angajase în acțiuni independente, considerate că se îndepărtau de la “idealurile comuniste”.

De altfel, asemenea acțiuni vizau și alte state din Lagărul sovietic, atunci când se manifestau asemenea tendințe sau aveau un scop… preventiv. În acest scop, a fost concepută “operațiunea Baikal”, care prevedea ca agenții KGB din țările socialiste urmau să racoleze și să infiltreze în țările socialiste “agenți sub steag străin”, provenind din Vest, care urmau să spioneze. “Operațiunea Progress”, inițiată de Andropov în 1968, avea sarcina de contracarare a “greșelilor ideologice” și trecerea, de asemenea prin agenți sovietici infiltrați la vârf, la acțiuni de “combatere” a lor.

România s-a bucurat însă de atenția specială a KGB/GRU prin aplicarea, încă din 1969, a “Planulului Dnestr” vizând înlocuirea lui Ceaușescu; acțiuni diversioniste; provocarea unor stări de spirit potrivnice în rândul minorităților naționale care să ducă la acțiuni represive din partea armatei, Securității; recrutarea de agenți. Potrivit unor opinii autorizate, în anii ´70, KGB a desfășurat în România aceleași tipuri de acțiuni ca în Europa de vest. A fost conceput “Planul M”, care prevedea măsuri de rezistență în cazul unei invazii, dar și acesta a fost cunoscut de către sovietici mai ales datorită acțiunii unor persoane de rang înalt din conducerea armatei care, în cele din urmă, au fost anihilate de contraspionajul românesc.

În tot cazul, este posibil ca acțiunile spionajului sovietic (și nu numai…) să se fi desfășurat și cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989, dar aceste împrejurări urmează să fie elucidate…