„Din servă”/ de Daniel Cristea-Enache

Un nou roman de Dan Lungu, cu un titlu insolit ca “În iad toate becurile sînt arse”*, nu poate fi decît o plăcere (sau, și mai mult, o bucurie) de lectură pentru un cititor, fie el și critic. Și chiar așa este: romanul de față începe bine, cu pendularea între registre de la un capitol la altul și conturarea unor simpatice coloane, ca și în “Cum să uiți o femeie”: capitole “fără soț” și capitole “cu soț”. Primele, date cu litere drepte, încadrează și desfoliază prezentul dilatat al unui personaj masculin alcoolic și ratat; celelalte, cu italice, vin cu plonjări și explorări într-un prezent vechi, pierdut, al întîmplărilor de comă cu gașca lui din liceu.

La pagina 28, însă, apar problemele. Ceea ce citesc îmi place realmente, fiindcă registrul argotic e nemaipomenit folosit, iar scenele susținătoare sînt delicioase. Dar ceea ce citesc, de fapt, recitesc: am mai întîlnit aceste scene, aceste faze, aceste schije argotice care se înfig, prin explozie controlată, în lumea pierdută a adolescenței. Iau așadar volumul Băieți de gașcă (Polirom, 2005) în care proza titulară are patruzeci și trei de pagini (pp. 123-166), și încep să confrunt cu romanul “nou”, urmărind, din acesta, capitolele pare. Confruntarea durează ceva, dar, ca să nu se mai ostenească și alții, să ofer rezultatele ei. Paginile 123-124 de acolo egal paginile 28-29 de aici. 124-126 egal 34-36. 126-127 egal 29-30. 127-131 egal 29-34. 132-135 egal 66-69. 135-142 egal 114-120. 142-152 egal 194-203. 152-159 egal 143-150. 165-166 egal 224 (cu unele inserturi). Din cele patruzeci și trei de pagini mai vechi, numai cinci (159-164) s-au sustras acestei republicări. O șesime din becurile romanului sînt luate deci din cartea veche, fără ca niciunde, în volumul de față, autorul să facă o mențiune asupra autopreluării. (Cum a procedat, de pildă, Radu Pavel Gheo în romanul său Noapte bună, copii!.)

Să depășim momentul stînjenitor, urmărind logica preluării, dacă identificăm una. Avansînd în paginile romanului, vom parcurge și secvențe adolescentine noi, față de Băieți de gașcă: semn că subiectul îl preocupă în continuare pe Dan Lungu, iar rezervorul său ego-prozastic nu a fost golit. Componenta sociologică, puternică la prozatorul nostru, își dispută, cred, întîietatea cu o componentă biografică, nu mai puțin pronunțată. Să ne reamintim că o proză ca Sînt o babă comunistă! topea din capul locului personajul, cu biografia lui, într-o categorie mult mai largă, anulînd sau ascunzînd particularitățile pentru a face un profil al nostalgiei unei generații după “viața frumoasă” din comunism. (De aceea, acuzînd romanul de realism socialist pe dos, un critic de regulă atent ca Mihai Iovănel făcea o gafă pe care un critic la fel de “dur”, C. Rogozanu, n-o făcea.) În schimb, în Băieți de gașcă, în acest “proaspăt” În iad toate becurile sînt arse și, parțial, în Cum să uiți o femeie, componenta biografică este cea forte, iar ea se desface, cum e și firesc, nu numai în episoade divergente, uneori disparate, ci și în diferite profiluri de personaje, tot mai vizibile și mai distincte prin desfășurarea unor experiențe de viață. Ca sociolog, Dan Lungu vede amănunțit, dar construiește categoria plus tendința pe care aceasta o ilustrează. Ca prozator, același Dan Lungu observă și păstrează totodată detaliile, storcînd și stocînd amintirile, explorînd meticulos și desfășurînd scenele într-o paletă foarte largă de “amănunte”. În această logică, preluarea (chiar dacă tacită) a zeci de pagini din Băieți de gașcă se justifică.

Să ne jucăm puțin cu argoticul “din servă”, din dialogurile suculente ale liceenilor din anii ’80, decreței și băieți de gașcă oferind atîta culoare și libertate de limbaj prozei lui Lungu. Autorul servește aici, uneori, din mînă; însă aproape de fiecare dată domină schimbul de mingi; și dovedește, progresiv, o strategie a dezvoltării jocului remarcabilă. Viața personajului central care a alunecat spre periferia socială (nefăcînd facultate, nemaiavînd un serviciu, neputînd avea copii, avînd însă o nevastă acră și o mamă nebună, “posesii” de care se bucură moderat) este compensată de amintirile dulci, întrezărite în aburii beției, dar și de aceste capitole pare, în care apropierea de trecut merge pînă la suprapunere. În Băieți de gașcă, tonalitatea era senină, iar plăcerea de a retrăi libertatea adolescenței, vizibilă. În romanul acesta, tonalitatea se schimbă, fie și după un algoritm predictibil: cu cît atmosfera din scenele adolescentine e mai frumoasă, cu atît viața actuală a protagonistului i se pare acestuia mai sufocantă și mai scîrboasă. Adolescența aia e de retrăit. Maturitatea aceasta e de netrăit: “Apoi tonul îi deveni isteric și cuvintele pline de reproșuri. Printre altele îi reproșă țipînd că se poartă așa urît fiindcă se ia după mintea Veronicăi, care nu-l suportă, ceea ce nu-i drept. Îi spuse că a văzut cu ochii lui cum Veronica îi șoptește mereu în ureche, îl vorbește de rău, îi împuie capul de prostii, însă ea n-ar trebui să o creadă, ci să judece cu mintea ei. Iar ea, dacă e o pisică deșteaptă, ar trebui să știe că Veronica nu e Veronica, ci o copie palidă a unei femei extraordinare care probabil murise între timp, dar care îl iubea nespus. Veronica pe care o știe ea e falsă, e o soție vitregă. Într-o bună zi va demonstra lumii întregi toată această mascaradă, însă deocamdată nu avea destule probe, căci lucra de unul singur. Și e foarte singur. Cînd ajunse la chestiunea singurătății, mînia i se mai domoli și vocea căpătă inflexiuni melodramatice. Îi povesti cum bătrîna îi sparge sticlele goale cu ciocanul și cum colegii de la taxi îl consideră într-o ureche. De cînd gașca de liceu se spărsese, toate mergeau de-a-ndoaselea.” (pp. 126-127).

În isteria de bețiv care convorbește cu pisica regăsim, întreagă, drama personajului. Nu numai că prezentul este altfel decît trecutul (ceea ce ar mai fi de înțeles, chiar și de către un alcoolic ratat), dar prezentul arată cu totul altfel decît viitorul așa cum fusese gîndit, proiectat, visat în trecut. Pare că ori ceva, ori cineva, o forță obscură, dar nemiloasă, a substituit niște elemente pe traseu și a pus viața mea, a mea, pe un făgaș străin. De aici pînă la conspiraționism mai e un pas – și personajul îl face, după cum se poate vedea, imediat. Însă chiar conspiraționismul este mai adînc, în romanul lui Dan Lungu, decît cel din discursurile colorate, dar plate, ale atîtor losers locali (ironizați tot plat într-un pseudoroman ca Urbancolia lui Dan Sociu). Protagonistul vede Conspirația la nivelurile cele mai profunde, iar romancierul se folosește de acest instrument pentru a-i expune, pe lîngă mecanismele dobîndite ale gîndirii, resorturile afective. Victor, fostul adolescent poreclit Franzelă, are sentimentul cumplit că Veronica, soția lui, nu mai e de fapt Veronica, soția lui; că într-un fel sau altul, pe care cu siguranță el îl va proba într-o zi, cineva a făcut o mîrșavă înlocuire, punîndu-i în așternut și în viață o falsă Veronică, o așa-zisă nevastă. Distanța față de vechea Ina, puștoaica băiețoasă de care se amorezase în liceu, a devenit pentru personajul nostru uriașă; și ininteligibilă. Ratarea este văzută astfel și din interiorul ei, nu doar prin ochii amuzați sau compătimitori ai altor personaje. Sentimentul că viața te-a dus în altă direcție decît cea visată și că te-a modificat ireversibil ori te-a înlocuit, stupefiant, pe parcurs e o constantă prozastică, și la Dan Lungu (în Cum să uiți o femeie, femeia iubită se arată de la un punct încolo o străină, o creatură de neînțeles și de neiubit), și la Lucian Dan Teodorovici (în ale cărui Celelalte povești de dragoste tensiunea de cuplu e un efect direct al dramei de maturizare). Astfel că tema profundă din În iad toate becurile sînt arse și “personajul” ciudat și crud pe care romanul îl construiește și-l urmărește din toate unghiurile și cu fine instrumente epice este chiar această – îngrozitoare – maturizare.

Ilustrînd-o copios, pe versantul negativ, protagonistul face tot mai puține lucruri pe orizontala socială, iar relațiile lui cu consoarta, cu mama, cu colegii de la serviciul deja pierdut tind către minus. Chiar și de slujba lui temporară, aceea de a-l urmări, ca improvizat detectiv particular, pe un soț ce tot calcă alături – se achită în silă și în deplin amatorism. Viața actuală a deloc victoriosului Victor este să zacă în fața televizorului sau, și mai bine, într-o cîrciumă, cu sticlele în față și cu conținutul lor în sînge. A bea de unul singur este dezolant; și e aproape un sigiliu pus pe fruntea ratatului. Ce diferență față de libațiile liceenilor din boxa și “cambuza” adolescenței lor comune!

Dar, treptat, și această existență oribilă, de singurătate apăsătoare și sete nestinsă, se va compensa prin ceva. Fie prin vise opulente, în care bietul personaj capătă, pentru nimica toată, zeci de mii de euro; fie – mai susținut și mai consistent, de la un anumit punct al romanului – printr-o invadare a prezentului jalnic de către prezentul adolescenței libere și cel al copilăriei fericite. Cam din a doua lui jumătate, după ce și-a cîștigat, pas cu pas, secvențele inițializatoare și “motivaționale”, romanul lui Dan Lungu respiră altfel și prezintă, în mai multe rînduri, pagini de mare proză. Scena de dialog cu pisica prea tăcută a fost, prin modul de construcție și prin finețea pusă în așezarea liniilor, un avertisment. Extraordinar, un adevărat tour de force, va fi capitolul 23, cu drumul prin zăpadă al unui bețiv logoreic, întristător, dar fericit de copilăria ce-i asaltează, prin mintea încețoșată de alcool, inima, iată, neîmpietrită. Foarte bune, la rîndul lor, toate capitolele impare care urmează, cu evoluțiile bețivului ce ține cu tot dinadinsul să fie moș Crăciun pentru niște copii handicapați.

Cartea se încheie cu o poantă sau, mai exact, printr-un truc narativ ce putea lipsi; dar În iad toate becurile sînt arse e un roman atît de bun, încît eu, unul, l-am iertat pe acest prozator performant pentru servele lui din mînă, adică pentru cele treizeci și opt de pagini deja cunoscute. Preluîndu-le tacit și integrîndu-le perfect, autorul a făcut cu totul altceva, aici, decît în Băieți de gașcă.

Așa cum numai el știe s-o facă, Dan Lungu, cel mai popular prozator al generației lui, m-a cîștigat încă o dată.

*) Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, roman, Editura Polirom, Iași, 2011, 240 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.