Din strainatate

Imi amintesc ca, spre sfarsitul anilor ’60, circulau printre redactorii “Scanteii” anecdote despre vremea cand, cu un deceniu-doua mai in urma, corespondentele (inclusiv cele trimise, chipurile, din strainatate) erau scrise de fapt in redactie, de la cap la coada. Intr-un asemenea material, de pilda, se incondeiau cu multa fantezie moravurile americane si, pentru mai multa culoare, erau descrise scene de prin localurile newyorkeze, unde clientii s-ar fi destrabalat band coca-cola – pe atunci, simbol al totalei decadente – pana cadeau, beti crita, sub masa!

Metoda a facut si mai tarziu scoala, intr-o varianta ce-i drept revizuita: un coleg se lauda cum anume a scris un excelent reportaj din Paris, facand el in realitate doar o escala de doua ceasuri la Orly, fara a parasi aeroportul, in drum spre o capitala africana.

In anii aceia, corespondentii din strainatate – posturi mai ravnite, inainte de a fi fost desfiintate cu totul, decat acela de redactor-sef – puteau fi numarati pe degete, iar cine prindea o deplasare peste hotare (mai ales dincolo de Cortina de fier), avea chiar impresia ca l-a apucat pe Dumnezeu de un picior. Evident ca muritorii de rand, spre deosebire de ziaristi, nici macar nu puteau sa aspire la un asemenea miracol. Este explicabila, asadar, fascinatia pe care o exercita lectura randurilor despre o alta realitate decat cea de acasa, chiar si atunci cand existau temeiuri sa se presupuna ca la mijloc ar fi fost o contrafacere. Iar cand imaginea insasi statea chezasie pentru autenticitate (ma gandesc la seria de reportaje din jurul globului, prezentate candva la televiziune), efectul hipnotic de masa era garantat.

Astazi strainatatea si-a pierdut nimbul de taram inaccesibil, care o plasa odinioara aproape de mituri. Nu numai gazetarii (de parlamentari si de baronii marilor invarteli sa nu mai vorbim), ci pana si hotii de buzunare, santieristii, sau culegatorii de capsuni pot strabate continentul in lung si-n lat; mai putin, pare-se, cititorii paginilor de cultura ale publicatiilor respectabile, pentru care luxul celor 500 de euro, chiar luati imprumut, ramane adesea prohibitiv. Intrebarea este insa cum anume se vede Europa din goana autocarului incarcat cu sarsanale, si daca nu cumva tocmai mobilitatea mai mare a romanului in asa-zisul Spatiu Schengen (ba chiar pe o raza mai mare!) face mai mult ca oricand necesara profesionalizarea actului de descifrare a semnalelor provenite din universul strainatatii.

Desigur, relatari din sau despre strainatate au existat, in felul lor, de cand lumea, de la Pausanias si Marco Polo la Egon Erwin Kisch. Care sa fie rostul lor acum, cand globalizarea, satelitii de telecomunicatii, internetul, mediile electronice si televiziunea ne pun in situatia de a fi martorii spontani ai unor evenimente de la antipozi? De vreme ce am devenit cu totii participanti la marele spectacol planetar al satului unic, la ce mai sunt bune astfel de insemnari de moda veche, despre locuri si fapte desprinse demult din focarul incandescent al actualitatii? Iar daca rostul lor supravietuieste totusi impactului erei electronice, ce rol poate sa joace, in aceasta perspectiva, marturia celor pribegiti pe meleaguri straine?

Fara indoiala, tabloul formidabil al unei lumi in care informatia este prezenta pretutindeni instantaneu, are o stralucire in stare sa incante dar si sa orbeasca pe oricine. Cugetand mai adanc, este greu sa eviti observatia ca tot acest univers mirobolant, oricat de coerent in aparenta, risca sa capete o existenta de sine statatoare, sa alunece intr-un orizont pur virtual, desprins de realitate si deschizand drum unei manipulari incontrolabile. Doar noi, oamenii vii, mai putem salva, prin marturia noastra nefalsificata, o posibila ancorare a intregului firmament informational in substanta adevarurilor nemijlocite. Si cu cat mai departe ne aflam de sursa unei stiri, cu cat mai dificil controlul nostru direct, cu atat mai importanta este certificarea ei prin cuvantul unor persoane demne de incredere. Reporterul revine astfel la ceea ce a fost de la bun inceput menirea sa – aceea de a oferi credibilitate, prin depozitia sa calificata, informatiei asupra careia cititorul nu are nici o posibilitate de verificare si de a-i permite totodata acestuia orientarea intr-un context mai larg, prin interpretarea propusa in respectul aceluiasi cod deontologic, opus falsificarii.

Pe langa rolul de ambasadori de suflet ai patriei lor dintai, romanilor raspanditi prin lume le revine, cand se arata in stare sa stapaneasca condeiul, si posibila misiune a reporterului permanent de la fata locului. Mesageri ai spiritualitatii originare, sub a carei zodie inconfundabila s-au format, chiar daca au lipsit cumva la ultimele lectii despre salamul cu soia, cunoscatori totodata ai mediului cultural in care se presupune ca au izbutit totusi sa se integreze, ei dispun de bune premise pentru a le oferi celor ramasi la vatra un unghi de abordare privilegiat, in egala masura angajant si detasat, critic dar clement, echidistant in raport cu asteptarile cititorului si cu rigorile proprii, uneori mai greu de patruns, ale obiectului supus analizei. O misiune nu intotdeauna simpla, cerand, pe langa altele, tact si simtul masurii, si prin a carei exercitare cel pribegit risca nu o data sa se pomeneasca singur intr-o tara a nimanui, suspendat intre lumi paralele, pe care ar vrea sa le slujeasca cu aceeasi onestitate, fara a fi vreodata sigur careia dintre ele ii apartine de fapt. Si totusi, ca nimeni altul, el este in masura sa construiasca punti, sa mijloceasca mesajele unei cunoasteri mai bune, ale intelegerii reciproce si ale tolerantei. In acest spirit, ma voi stradui sa fiu de folos cititorilor rubricii de fata, prin corespondente trimise din urbea bavareza in care imi duc traiul de mai bine de doua decenii. Pe curand!

MA1nchen, 15 ianuarie 2004