Dinastiile luxului (II)/ de Yann Kerlau

Vuitton, Chanel, Hermès, Gucci… Nume care te fac să visezi, care evocă luxul, prestigiul, frumusețea. Dar cine le cunoaște istoria? Creatorii acestor dinastii ale modei au pornit deseori de la nimic, de la o sărăcie crâncenă. În spatele fiecărui asemenea nume se ascunde un trecut zbuciumat, evoluții, căderi, uneori dispariția temporară. Giuvaergii, marochinieri, producători de haine, pantofi sau bagaje, constructori de mașini, toți au reușit să-și facă numele cunoscut în lumea întreagă, în descursul câtorva decenii. În această carte veți citi despre istoria a șapte asemenea dinastii, printre cele mai celebre. Istoria acestor creatori, de la nașterea mărcii până în anii de glorie, trecând prin dramele și dificultățile intrării pe piața mondială, este semănată cu obstacole și războaie câștigate. În acelaști timp, este vorba de o istorie sui-generis a secolului XX, în care au triumfat aparențele și semnele exterioare ale succesului.

Yann Kerlau a fost avocat la New York, înainte să lucreze timp de mai mult de cinsprezece ani în domeniul luxului și al cosmeticii, în special pentru firmele Gucci și Yves Saint-Laurent. În 2008 a fost numit directorul general delegat al Grupului Gucci.

Fascinat de personalitatea lui Cromwell, i-a consacrat în 1989 o biografie, apărută la editura Perrin: Cromwell, la morale des seigneurs (Cromwell, morala stăpânilor). În 1990 a publicat un eseu, Les Aga Khans (Hanii Aga), o sagă a conducătorilor spirituali ismailiți, care a fost reeditată în 2004. Primul său roman, L’echiquier de la reine (Eșichierul reginei), a apărut la editura Plon în 2010; este o carte centrată pe personajul uimitor care a fost regina Christine a Suediei. După ce a scris Dinastiile luxului, Yann Kerlau s-a dedicat în întregime scrisului.

Cartier

Imortalizată de Marilyn Monroe într-un cântec care a făcut din diamant cel mai bun prieten al femeilor, Casa Cartier ocupă, de mai bine de o sută șaizeci de ani, primul loc pe piața mondială a bijuteriilor.

Pantere, pendule misterioase, ceasuri din onix și diamante, pandantive, diademe, Cartier a creat totul: ceea ce se poartă astăzi și ceea ce s-a purtat odinioară. Cu bijuteriile Casei Cartier se scrie istoria fastuoasă a unui secol și a lumii, de la fastul edwardian la splendoarea marilor duci ai fostei Rusii. De la est la vest, Cartier a încetat de decenii să mai fie un patronim, pentru a deveni o marcă, simbolizând luxul cu tot ceea ce are el excepțional și atemporal.

În atelierele Casei Cartier, se desenează, se creează pentru plăcerea femeilor. Un fermoar din aur masiv pentru o geantă ascunde secretul unui nume sau pe cel al unei iubiri. O brățară se înfășoară pe încheietura mâinii precum o himeră. Maharajahi, actrițe, șefi de stat, simple cupluri de îndrăgostiți, toți cei care, într-o zi sau alta, au trecut pragul Casei Cartier, au avut sentimentul că devin alte persoane, că viața lor se schimbă pentru câteva momente sau pentru totdeauna. Cartier este un templu închinat dorinței. Clienții casei își impun preferințele, comandă ceea ce nu există sau, cei mai înțelepți, aleg dintre obiecte expuse în vitrine ori prezentate în cataloage, pe cele care îi seduc. Bestiariile, Cartea Junglei, arta din China antică, platourile Coromandel, sigiliile din jad, totul devine pretext pentru crearea bijuteriilor. Berbecul cu lâna de aur al lui Filip Cel Bun face un salt din anul 1430 până în secolul XX, pentru a deveni un leopard montat în diamante și onix pe care ducesa de Winsdor îl poartă la rever.

Cu cât exigența cumpărătorilor este mai mare, cu atât ea stimulează imaginația bijutierilor. Astfel, chiar și obiectele cele mai uzuale devin teren de acțiune pentru creatori. Ace și egrete pentru pălării, păsări, colivii, miniaturi, camee, limbi de ceasornic, carnete de întâlniri, semne de carte, lista creațiilor casei are la fel de multe limite precum gândirea însăși. Cu mult înaintea altora, Cartier a răsfoit cartea de aur a istoriei civilizațiilor: din Grecia antică până la perioada merovingiană, din Carelia până în Extremul Orient, Cartier a scormonit fără încetare în moda acelor vremuri, în idei, în decoruri. Aici, o rigurozitate venită din secolul Reformei, dincolo, fantezia iconoclastă a anilor douăzeci. Nu este uitat Siamul, anticul regat al Persiei, și nici China dinastiei Song, cea din anul o mie, în timpul căreia au înflorit artele și caligrafia. Cartier găsește inspirație în orice. Din curbura acoperișurilor imperiale țâșnește forma unei broșe, dintr-un pod peste Yang Tzî curge un râu de mărgean. Leul din fontă de la Zhangzou care celebrează victoria împotriva barbarilor din 954 este pus în cușcă în atelierele din Rue de la Paix. Mâine, poate, un client plin de fantezie va vedea în acest leu simbolul unei forțe venite din vremuri uitate și-l va face să renască pentru propria-i plăcere sau pentru plăcerea femeii pe care o iubește. Industriași, oameni de afaceri, prinți din Arabia sau din vechea Europă se întâlnesc cu Iason și argonauții în vitrinele din Fifth Avenue. Odihnindu-se în ascunzișul seifurilor blindate, pietrele în stare brută așteaptă să fie date pe mâna creatorilor care să le transforme în bijuterii.

Cu numele provenind din grecescul adamos care semnifică “indesctructibilul”, eternul diamant își așteaptă clipa. Guvernat de acum înainte de implacabila lege a celor patru “C“: color, clarity, carat, cut (culoare, puritate, greutate, șlefuire), cel mai adesea, diamantul este tăiat în India, unde două milioane de oameni îi consacră talentul lor. Urmează apoi o lungă perioadă de așteptare. Șase luni. Un an. Cinci ani. Timpul necesar pentru ca piatra să-și găsească în cele din urmă locul într-o parură sau pe vreo mână care-i va deveni cea mai vie casetă de bijuterii.

În cei o sută nouăzeci și unu de ani de existență, Casa Cartier a făcut, a desfăcut, a urmărit, a dat tonul în modă fără să-și piardă vreodată identitatea. Nu pare o structură rigidă decât celor care nu o cunosc. În cărțile care-i sunt dedicate, în magazinele pe care le deține în lume, în sânul fundației de artă contemporană pe care a creat-o la Paris, regula o fac îndrăzneala, excepția, spiritul deschis.

Jackie Kennedy, în pulover negru, cu părul în ochi, poartă la mână un ceas Cartier; Andy Warhol, Yves Saint Laurent fotografiați de către Arnold Newman, respectiv Irving Penn; Charlotte Rampling la festivalul de la Cannes din 1976; toți poartă la mână același model mitic derivat din “Tank”, creat în 1971 de Cartier, devenit codul atemporal care-i unește pe clienții casei. Unele chipuri dispar, unele celebrități mor, altele le iau locul, iar Cartier le întâmpină, le ascultă poftele, le domolește dorințele.

De-a lungul istoriei diademei, un lanț invizibil leagă Egiptul faraonilor de zilele noastre. Fiicele foștilor regi ai Nubiei sunt surorile mai mari ale Clitemnestrei și ale Electrei și seamănă cu descendentele lor care călătoresc pe drumurile din Hydra sau din Naxos în mașini decapotabile. Ele arborează bijuteriile vremurilor în care trăiesc. Primele pe cele ale Atrizilor, celelalte, de la Cartier.

Create pentru a le înfrumuseța pe cele care le poartă și pentru a-i pune în valoare pe cei care le oferă, pictate pe vase etrusce sau îngropate în morminte, bijuteriile sunt martorele unei fericiri, ale unei istorii care s-ar dori veșnice și cărora le supraviețuiesc mereu. Sunt montate. Sunt demontate. Diademele de altădată devin unul, două, zece inele de logodnă și, de fiecare dată, aceeași emoție renaște când e deschis sipetul micuț din marochin roșu, inscripționat cu cele șapte litere magice.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia.Traducere de Magdalena Drăgușin, Diana Coste, Corina Ceclan, Renata Ungureanu, Simona Ungureanu.