Dinastiile luxului (III)/ de Yann Kerlau

Vuitton, Chanel, Hermès, Gucci… Nume care te fac să visezi, care evocă luxul, prestigiul, frumusețea. Dar cine le cunoaște istoria? Creatorii acestor dinastii ale modei au pornit deseori de la nimic, de la o sărăcie crâncenă. În spatele fiecărui asemenea nume se ascunde un trecut zbuciumat, evoluții, căderi, uneori dispariția temporară. Giuvaergii, marochinieri, producători de haine, pantofi sau genți, constructori de mașini, toți au reușit să-și facă numele cunoscut în lumea întreagă, în descursul câtorva decenii. În această carte veți citi despre istoria a șapte asemenea dinastii, printre cele mai celebre. Istoria acestor creatori, de la nașterea mărcii până în anii de glorie, trecând prin dramele și dificultățile intrării pe piața mondială, este semănată cu obstacole și războaie câștigate. În acelaști timp, este vorba de o istorie sui-generis a secolului XX, în care au triumfat aparențele și semnele exterioare ale succesului.

Yann Kerlau a fost avocat la New York, înainte să lucreze timp de mai mult de cinsprezece ani în domeniul luxului și al cosmeticii, în special pentru firmele Gucci și Yves Saint-Laurent. În 2008 a fost numit directorul general delegat al Grupului Gucci.

Fascinat de personalitatea lui Cromwell, i-a consacrat în 1989 o biografie, apărută la editura Perrin: Cromwell, la morale des seigneurs (Cromwell, morala stăpânilor). În 1990 a publicat un eseu, Les Aga Khans (Hanii Aga), o sagă a conducătorilor spirituali ismailiți, care a fost reeditată în 2004. Primul său roman, L’echiquier de la reine (Eșichierul reginei), a apărut la editura Plon în 2010; este o carte centrată pe personajul uimitor care a fost regina Christine a Suediei. După ce a scris Dinastiile luxului, Yann Kerlau s-a dedicat în întregime scrisului.

Chanel și familia Wertheimer

1. Ucenicia

Umbra înaltă și subțire a lui Gabrielle Chanel se întinde deasupra întregului secol XX. Viața sa este o legendă. Numele său e magic. Spiritul, capriciile, aventurile sale au dat naștere unor cărți sau filme… Marca pe care a creat-o datorită talentului, curajului și ambiției sale a devenit referința absolută a luxului contemporan.

Cu toate acestea, la început nimic prevestea că Gabrielle Chanel va deveni una dintre cele mai emblematice figuri ale modei. Când părinții săi, Albert Chanel și concubina sa, Jeanne Devolle, se stabilesc, în anul 1883, într-o mansardă situată pe strada Saint-Jean din Samur, la numărul 29, cuplul are deja o fiică pe nume Julia. Albert Chanel vinde maiouri la piață, în timp ce Jeanne lucrează dimineața pe post de cusătoreasă iar seara spală vase într-un hotel din Belvédère. Când Gabrielle Chanel vede lumina zilei, pe 19 august 1883, la spitalul din strada Boires, nașterea sa nu-i bucură deloc pe părinții săi – o altă gură de hrănit, când ei de abia trăiau de azi pe mâine… Foarte repede, cuplul va avea alți doi copii, băieți de data aceasta, Lucien și Alphonse. Mizeria și munca fac din viața de zi cu zi un adevărat infern. Tatăl lor, negustor ambulant, pleacă la început de săptămână și străbate piețele din Saumurois și de pe valea Loirei, întorcându-se acasă doar atunci când are chef. La moartea soției sale, în 1895, Albert Chanel nu stă prea mult pe gânduri cu privire la viitorul copiilor. Își abandonează fiii de nouă și respectiv zece ani, la niște țărani cultivatori care îi pun la muncă. Cât despre cele două fiice, Julia și Gabrielle, cineva i-a vorbit despre o mănăstire în Corrèze, din sătucul Aubazine; aici le-a lăsat, promițându-le că va veni să le vadă când va putea. Albert Chanel e atât de sărac, încât de acum încolo călugărițele sunt cele care le vor asigura strictul necesar celor două noi locatare.

La sfârșit de secol al XIX-lea, educația primită în mănăstiri nu presupune nici cel mai mic moment de plăcere. Trezirea în fiecare zi la cinci dimineața. Rugăciuni. Un bol de supă în liniștea sălii de mese. Prima slujbă la ora șapte. Uniforme și bluze gri antracit. Picioare goale și șosete. Lecții. Liniște. Un univers în alb și negru care o va marca pe Gabrielle Chanel în așa măsură încât cele două culori vor deveni simbolurile casei de modă pe care o va întemeia. “Nicio copilărie nu a fost atât lipsită de afecțiune ca a mea.”, va spune ea mai târziu. Într-adevăr, tatăl său nu se va interesa niciodată de ea sau de sora ei. Nici măcar de o vizită sau de o plimbare în afara mănăstirii nu au parte cele două orfane, al căror destin nu interesează pe nimeni. La Aubazine, caracterul se călește prin duritate, disciplină și constrângere. Dacă te plângi înseamnă că ești slab. Aici problemele personale sunt tabu, la fel ca emoțiile și politica. Tinerele se află aici pentru a învăța la școala vieții – mai curând cea a privațiunilor decât cea a trândăviei. În genunchi, ele se roagă, freacă solul din piatră de la Auvergne și dau cu ceară parchetul. Duminica, sub atenta supraveghere a surorilor, fac o plimbare de două ore, și, înainte de culcare, se întorc la internat pentru o ultimă rugăciune de mulțumire într-o capelă înghețată. Această perioadă o va marca atât de tare pe Gabrielle încât mulți ani mai târziu, în luxoasa sa vilă din Roquebrune, “La Pausa”, va proiecta o scară din piatră de aceeași dimensiune cu cea ale cărei trepte le curăța zilnic la mănăstire – o modalitate de a nu uita sărăcia și de a nu crede niciodată în statornicia succesului sau a bogăției.

Din acești ani petrecuți la internat, Gabrielle Chanel nu reține decât o lecție: când viața nu ți-a dat nimic de la început, trebuie să te bați pentru a obține totul. Dacă nu, partida e de la bun început pierdută. Fără părinți, fără prieteni, știe că nu se poate baza pe nimeni. Departe de a o face să renunțe, această perspectivă îi imprimă în caracter voința de a reuși care nu o va părăsi niciodată.

Odată plecată din Aubazine și după ce își aruncă la coș uniforma și câteva principii, Gabrielle Chanel se trezește la Moulins, oraș de garnizoană în care soldați în permisie și alți militari se plictisesc din greu. Deși nu este încă o frumusețe, vivacitatea, promptitudinea replicilor și spiritul de observație îi vor fi atuurile. Pentru început, aceasta își continuă educația la măicuțele din Ordinul Sfântului Augustin, pentru care a primit recomandări de la surorile din Aubazine. Nu pentru că a fost o elevă strălucită, dar, spre deosebire de multe dintre colegele sale de internat, dorința sa de a face totul bine și voința de a învăța îi dau un avans considerabil asupra altora. Fizic, are deja silueta longilină și androgină care o va face celebră. Are o piele superbă, chipul bine conturat, iar ochii săi negri sunt plini de vioiciune. Deși are deja o părere foarte tranșantă despre anturajul său, Gabrielle Chanel se ferește să vorbească prea mult. Lipsită de mijloace materiale, îi este imposibil să-și urmeze constant studiile. Vrea să învețe de urgență o meserie și o alege pe cea de croitoreasă sperând să reușească.

Clientele micului magazin în care ea este cea mai modestă dintre angajați îi aduc reviste de modă. Rochii de la Paquin, de la surorile Callot. “Ați putea să-mi faceți așa ceva?” Gabrielle se uită, nu zice că nu poate, încearcă, o ia de la început. Pasiunea pentru lucrul bine făcut, dobândită de la surorile din Aubazine apoi de la călugărițele din Moulins, face înconjurul micului târgușor aducându-i rapid reputația de persoană îndemânatică. Gabrielle Chanel are imaginație, lucrează repede și crede în cuvântul dat. Hainele trebuie livrate la termenul promis. Nu va încălca niciodată această regulă. Obișnuită cu greutățile vieții, nu dă înapoi. În camera sa se adună reviste, câteva desene, tipare pentru modele și carton pe care exersează. Clientele vin una după alta și toate îi vorbesc despre moda de la Paris, despre eleganța pariziencelor, despre casele de modă. Întreaga provincie visează să trăiască la fel ca în capitală și Chanel înțelege că acolo se joacă totul.

Pentru a putea să trăiască și să-și încerce norocul la Paris, se simte în stare de orice. În timpul zilei, coase modelele ce i-au fost comandate și seara cântă șansonete cu vocea sa aspră în cafenelele și bistrourile din vecinătatea cazărmilor. O viață dură, exigentă care nu-i dă o clipă de răgaz, precum cea din copilărie. De acum înainte, are un țel căruia i se va dedica: să reușească.

Gabrielle își continuă educația după cum îi surâde norocul. Curând, o simplă privire îi este suficientă: încălțăminte nelustruită, un costum prost croit, accentul greoi al locuitorului din Niverne îi indică pe aceia cu care nu-și dorește să semene. Băutorii de bere au poreclit-o “Coco” și sub acest nume își va începe cariera. În timp ce era în trecere prin Moulins, un crescător de cai pur sânge, Etienne Balsan, o remarcă în cafeneaua locală. Etienne Balsan nu este un client oarecare. Cu o mină binevoitoare, o voce fermă, un bacșiș generos, îmbrăcat impecabil – e un gentleman. “Coco” îl amuză precum un divertisment puțin ambiguu. Deși are o amantă, pe Emilienne d’Alençon, el o cucerește pe această domnișoară. Fascinată de acest burghez parizian care cunoaște totul și pe toți, ea îl ascultă pe acest nou mentor și îi reține lecțiile. Etienne Balsan vorbește despre Parisul în care locuiește, despre pădurea de la Compiègne unde deține castelul Royalieu și despre Anglia, al cărei mod de viață îi place. La Paris, îi explică el, lumea modei nu are ochi decât pentru Paul Poiret care tocmai și-a deschis o casă de modă pe strada Auber. Acesta este inventatorul croiurilor suple și fluide care alunecă pe corpul femeilor. Tot el, pentru prima dată în istoria croitoriei, are ideea de a lansa, în 1911, un parfum numit “Rosine”. Fiindcă Paul Poiret întruchipează modelul reușitei, de ce nu ar putea și ea să devină într-o zi la fel de celebră ca el, la fel de inventivă, la fel de avangardistă? Când Etienne Balsan o anunță că trebuie să se întoarcă la Paris, Gabrielle nu ezită nicio secundă – își dă demisia, își adună cele câteva lucruri pe care le are și pleacă împreună cu el. Odată ajunsă la Pairs, Etienne Balsan o instalează într-o garsonieră de pe bulevardul Malesherbes, spunându-i să-și trăiască viața după trei principii: să asculte, să observe societatea și să se instruiască.

Trec câteva luni. Libertatea pe care i-o dă Etienne îi permite să devoreze cărțile din biblioteca sa și să cutreiere pe străzile capitalei. Vrea să vadă totul – monumentele, trecătorii, muzeele. Palatul Louvre, unde petrece ore întregi, îi dă câteva indicii despre istoria civilizațiilor. Apetitul său de cunoaștere este imens, dar ceea ce-și dorește înainte de toate este să se impregneze cu spiritul capitalei, pe atunci simbolul eleganței europene. Etienne o învață să călărească și o duce la cursele hipice de la Auteuil și Longchamp. Practicarea zilnică a echitației îi dau o condiție și o disciplină fizică pe care le va cultiva mereu, de acum încolo. I se dezvoltă mușchii, are o alură fermă și, în același timp, frecventează cercurile înalte din Bois de Boulogne, o societate rafinată și indolentă. Gabrielle poartă veste cu pulpane, pantaloni de călărie și botine. Prezența ei e repede remarcată și lumea începe să pună întrebări. Cine este această amazoană care nu dă înapoi din fața niciunui obstacol și vrea să călărească precum bărbații?

În capitala în care nimeni nu o așteaptă, Gabrielle înțelege că trebuie să ascundă un trecut familial cum nu se poate mai diferit de trecutul prietenilor lui Etienne Balsan: străbunicul său cârciumar la Ponteils, tatăl său vânzător ambulant, plecat să-și încerce norocul în America, orfelinatul unde au fost aruncate ea și sora ei, cafeneaua din Moulins, unde și-a încrucișat pașii cu cei ai lui Etienne Balsan. Nimic din toate acestea nu este prezentabil. Celor care o întreabă despre originea sa, le răspunde: “Trecutul nu mă interesează.” Mai târziu, își va inventa un tată “mare negustor din Nîmes și aventurier, o familie cam ciudată, în care fiecăruia nu-i păsa decât de sine-însuși”. Când, după războiul din anii patruzeci, scriitori celebri, precum Déon sau Kessel îi vor propune să-i scrie memoriile, vor renunța repede în fața dorinței sale de a-și ascunde sau de a travesti un trecut familial prea puțin glorios.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Philobia.Traducere de Magdalena Drăgușin, Diana Coste, Corina Ceclan, Renata Ungureanu, Simona Ungureanu.