Dincolo de Chapel Sixteen

Circula o anecdota precum ca nu putini turisti americani, mai ales cei foarte voiosi in ignoranta, numesc asa La Cappella Sistina de la Vatican. In mintea lor, ei cred cu siguranta (“Numai idiotii n-au nicio indoiala. – Sunteti sigur? – Absolut sigur!” – spune undeva un francez arogant), deci, sunt convinsi ca acesta este al saisprezecelea locas pe care-l viziteaza in sejurul lor din Roma. Si pe care, cuminti, il “canonizeaza” cu aparatele foto omonime. Se extaziaza nauci, dar nu inteleg nimic, in fata picturilor de pe peretii laterali, semnate de Perugino, Botticelli, Ghirlandaio, Rosselli sau Signorelli. Si mesteca din guma ceva mai rar, de-un pic de emotie, atunci cand ghidul le arata frescele de pe plafon ori Judecata de Apoi de pe peretele de deasupra altarului. Pictate toate, timp de zece ani adunati cu istovire, de catre Michelangelo (nu Antonioni, regizorul!).
Daca, prin absurd, aceiasi nepoti ai Unchiului Sam ar intra (ceea ce este, cu extrema eleganta, exclus!) in galeria de la subsolul Casei Sturdzaa, descoperind zidurile si arcadele de caramida pe care sunt zvarlite neconventional panzele uriase, apocaliptice ale lui Dan Voinea, cred ca ei ar suporta palpituri “intelectualiste” cumva similare. Patronate de uimire. Pentru ca proiectul tanarului artist, numit Urban Capella, trimite la un alt fel de Capela Sixtina (mai aproape de timpul nostru scelerat si mai ambitioasa in axiologia autorului, dar bazata, nota bene, pe aceeasi tema a Judecatii!). O Capela Sixtina aflata in criza, in mijlocul tensiunii unei sfasieri dureroase intre zenit si nadir.
Personajele lui Voinea, incolonate (fiindca asa vrea artistul!) pe fagasul unui stravechi oximoron, Eroi si Judecatori, dovedesc mai intai ceea ce se cheama consistenta. Au carne, sunt vii, aproape ca simti cu ochii cum vibreaza pe ele muschii, cum pulseaza din adancul corpului lor un vitalism salbatic. Apoi, ele au o valoare energetica uriasa, ghicesti la ele intensitatea unei combustii impresionante, sunt dureros de vibratil-contorsionate. Ceea ce inseamna sa nu pot fi intelese altcumva decat ca extrapolarea nervoasa a unor crize de identitate ale autorului (insasi vopseaua pare nevrotica, pulsatila!). In fine, ele traiesc mai mult decat imprudent, fiind parasite, suspendate intr-o acrobatica periculoasa. Exact in punctul fragil de echilibru dintre cadere si inaltare. Pictorul numeste asta o “coregrafie a prabusirii” Eroului. Prin urmare, din punctul lui de simtire, avem de-a face cu o fecundare continua a nadirului. A “in jos”-ului. Deci, de o parte se afla Eroul, adica starea de inocenta “adamica”, cel care incearca o transcendere a limitei, dar cade. Iar pe de alta, Judecatorul, insemnand “conventia si rutina”, imanenta. Bref! Act clar si regretabil de damnare luciferica.
Pe 31 octombrie 1541, Papa Paul al III-lea dezveleste cu mult fast Judecata de Apoi a lui Michelangelo din Cappella Sistina. Sutele de trupuri goale si viziunile groaznice provoaca stupefactie, scandal, haloimas, taraboi. Acuze: imoralitate, blasfemie, obscenitate. Cardinalul Carafa organizeaza “campania frunzelor de vita”, pentru acoperirea blestematelor de organe genitale. De care se va ocupa, dupa moartea lui Michelangelo, unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera.
Pastrand proportiile, lui Dan Voinea i-ar trebui un da Voltera care sa schimbe fundamental cursul fizicii. Adica, Eroii sa se inalte, iar Judecatorii sa cada… Simplu, nu? Fireste, pe aceeasi armonie sublima semnata de Adrian Enescu.