Dincolo de timpul dezbinarilor noastre

Cu o franchete care ulterior mi-a prins bine, mi-a spus ca nu voi putea publica notele respective: doi dintre autorii despre care scrisesem erau interzisi in redactie. Nici macar numele lor nu puteau fi amintite.
Mi-a aratat, cu un gest larg, sub cristalurile birourilor din odaie, liste cu autori care nu aveau dreptul sa fie publicati sau macar pomeniti in paginile revistei. Mi-a mai precizat ca nici tinerii, daca nu au recomandari, nu sunt tipariti. Am observat pe listele respective colegi de-ai mei de facultate.
Am plecat de-acolo hotarat sa ma las de critica. Si, intr-un tarziu, am ajuns prozator.
Am retinut inca de atunci ca, pana in taramul deplinei libertati care este literatura, arbitrarul si bunul-plac pot schimba si chiar sfarama destine de autori.
Traim dihotomic. Nu numai in plan literar, unde diverse ciocniri, infruntari, raci si ranchiune perpetuate peste ani si generatii au vlaguit atat de multi creatori, opere, drumuri literare.
Tara toata insasi se confrunta de zeci si zeci de ani cu o perdanta impartire dupa fel si fel de liste si de tabere.
Literar vorbind, dezbinarea scriitoriceasca nu face decat sa secatuiasca si mai mult sevele creatiei. Ne pierdem in raci marunte, minunandu-ne de ce nu oferim inca Europei opere cu adevarat memorabile, datatoare de seama dupa sufletul nostru. Cand sufletul ni-i ravasit, dezbinat…
Dar Biblioteca, in marea ei generozitate, aduna si pastreaza risipa. In ordinea ei, cu legile ei de praf si cenusa, cartile trec dincolo de timpul dezbinarilor noastre. Unele biruitoare. Altele, poleite de o binemeritata uitare.
Dar ele, cartile, cand clepsidra e intoarsa, raman neclintite in locurile lor, veghetoare de liniste si impacare.
Indiferente la oricate liste li s-ar randui.
 
Nota redactiei
Acest editorial este ultimul text pe care ni l-a trimis Ioan Lacusta, aflat atunci pe patul de spital. Neimpacat cu starea lui, scriitorul a continuat sa scrie pana in momentul de pe urma. Dumnezeu sa-l odihneasca!