Dinescu, ultimul dans/ de Daniel Cristea-Enache

Asistăm în vremea din urmă la o serie de comeback-uri, în proză și mai ales în poezie, dorite cît mai convingătoare artistic și utilizînd o strategie sofisticată de “supunere” a pieței noastre de carte dintr-un interior de nișă.

Romanul îndelung așteptat al lui Ioan Groșan, volumul nou de versuri al lui Ion Mureșan și suita de “poezii noi” purtînd semnătura lui Mircea Dinescu au în comun nu doar o prelungită gestație, ci și apariția lor la edituri mici, aproape personalizate. Acestea se vor dedica integral susținerii Cărții (cu voită majusculă) pe care specialiștii și publicul mai larg culturalizat o așteaptă de ani buni; în timp ce la editurile solide, cu producție în flux continuu, numărul consistent de titluri solicită o împărțire a atenției critice și produce o adevărată, plăcută, zăpăceală a cititorilor.

Dacă-i bal, bal să fie, pare că și-au spus în barbă, înfrățiți, editorul mic și autorul mare, primul legîndu-și ambarcațiunea de un nume greu, al doilea simțind că întoarcerea trebuie marcată prin condiții speciale de publicare. Iar la acest punct, Mircea Dinescu o ia – ca în atîtea rînduri – pe cont propriu. Volumul său Femeile din secolul trecut* e însoțit de un CD cu “versuri explicite”, în care poetul își cîntă (cu o voce surprinzător de bine modulată) o parte din noile poezii. Asta înseamnă o mai eficientă promovare a cărții, dincolo și dincoace de albia tradițională. Dinescu își exploatează excelent vocea, dar și charisma, punînd în actul melodic îndrăznelile și vorbele buruienoase din actul liric. Un fel de trubadur post-postmodern, servit copios și de ilustrația opulentă a volumului, cu desene antologice de Dan Erceanu. Și tot acest complex text-desen-melodie, poezie-artă plastică-muzică, apare la… Editura Fundației pentru Poezie Mircea Dinescu. Pentru marketing și autopromovare, scriitorul revenit la uneltele poetului merită nota maximă. Dar pentru textul în sine, pentru poeziile însele?

De remarcat imediat numărul lor mic. Douăzeci și patru de poezii, și încă scrise în șapte ani: este mult sub media de productivitate cu care poetul își obișnuise cititorii înainte de 1990. Sînt, apoi, texte de mică întindere, cu un font invers proporțional, cît mai mare și mai bolduit, pentru a “ține” o pagină. Iar la o pagină, strict, de poezie revin două-trei pagini de desene. Eliberîndu-ne de efectul de iluzionare, vom constata că volumul lui Dinescu e de fapt o plachetă atent și complex preparată, pentru a părea altceva decît este. La propriu, Femeile din secolul trecut e o carte subțire. Dar la figurat?

Ajutat de dimensiunile reduse ale acestor texte, să ofer două exemple de “poezii” (cu ghilimele) și două de poezii fără ghilimele. Mai întîi exemplele negative: “șapte mere-ntr-o basma/ și-am plecat la moscova// la coadă la lenin, tată,/ mă îndrăgostii de-o fată// ce parșiv mausoleu/ era fată de liceu// și frumoasă și lăptoasă/ și fugită de acasă.// nea’ vasile, nea’ blajenii/ mulțumesc de-așa vedenii// ea pisică eu motan/ la tătucul din borcan/ ce cosițe și ce membre/ ce octombrie-n noembre// cînd crezui că mă fac om/ ea-mi răspunse nem tudom// cînd crezui că mă însor/ ea-mi răspunse nevermore” (moscova nu crede în lacrimi); “biet amor de barză chioară/ pentr-un stîlp de telegraf,/ pasul tău mă înfioară/ că mă fac sub dînsul praf./ cu zulufi dar constipată,/ grizonat dar cufurit,/ mi s-a pus pe tine-o pată/ să ți-o trag la infinit./ cum te mai strigam «conteso»/ cînd intram la tine-n gang/ și-ți făceau bucile zbang,/ na-ți-o frîntă că mi-ai dres-o!/ eminesculînd odoare/ veronică, veronică,/ eu credeam că rău te doare/ tu credeai că-mi este frică” (veronică, veronică).

Și acum cele pozitive: “șapte muze ca șapte lămîi/ zac storcite-n spitalul amorului./ zadarnic îți strigă talentul «rămîi!»/ iar ai fugit de la locul omorului./ schelete de înger pitite-n dulap/ spirt lipsă-n borcanul cu foetuși,/ c-o bardă de aur înfiptă în cap/ acceptă-ți condiția totuși./ căzut dintre sferele roz de săpun,/ cum stai prăvălit între sticle,/ încearcă să fii mișul ăla nebun/ pe care-l fenta doamna micle/ numindu-l contabilul șef din copou/ să-i numere, fraierul, plopii/ în ritmul în care dă ea din popou/ scobindu-și mormîntul cu ochii./ născut și murind oarecum simultan/ măcar ai aflat care-i taina,/ că-n lumea aceasta cînd nu ai iordan/ poți fi botezat și-n cacaina” (luceafărul); “ca recrutul cu părul ca peria/ haide, doamne, salută materia,/ ieșit din front și-n fața plutonului/ simte-te ca la cotul donului,/ c-ai călcat poala preafericitului/ aflat în vria chihlimbăritului/ și-a extragerii aurului din săraci/ (nici talpa iadului n-are așa ortaci)./ apoi în biserica pardosită cu babe/ fă saltu-nainte în patru labe,/ scoate grenada, aprinde fitilul/ și urlă c-ai venit să-ți recuperezi copilul/ silit de două mii de ani pe cruce să facă nani./ oh, eli, eli, lama sabachtani!” (eliberarea ostaticului). Din prima clasă, a textelor slabe și foarte slabe, fac parte și cioran, crăciun, descîntec de măgar bătrîn și elegie mccarthystă. În a doua, a poeziilor bune și foarte bune, includ ultimul dans, femeile din secolul trecut, omul cu parapanta, blestem, lili marlen și un extraordinar “colind”, isus nu crede în magi. Între cele două categorii se cuprind versificări nici prea-prea, nici foarte-foarte, asupra cărora nu voi insista. Mai bine analizăm “extremele”.

În Femeile din secolul trecut, aproape toate poemele pretins erotice sînt dezamăgitoare; și, ca vechi admirator al liricii lui Mircea Dinescu, m-am întrebat imediat: de ce oare? De ce, în comparație cu Brumaru din Infernala Comedie și din alte splendide nerușinări, un poet atît de înzestrat ca Dinescu se află într-o postură de inferioritate? Fiindcă autorul mai tînăr (dar și el, azi, aflat la o vîrstă…) nu are răbdare cu poezia erotică pe care totuși ambiționează s-o scrie. În această sferă, lucrurile sînt extrem de delicate: dar nu cu tematica, nici cu expresia, ci cu – anume – acea perspectivă sau viziune prin care granițele dintre ceea ce se poate scrie pe hîrtie și ceea ce nu se poate scrie se topesc. Nici un cuvînt nu este obscen și nici o temă nu e inabordabilă, pentru un scriitor adevărat. Obscenă se dovedește, în atîtea rînduri, proasta întrebuințare a cuvintelor, deodată cu exploatarea previzibilă a unei tematici provocatoare. Eșecul lui Dinescu vine, aici, dintr-o retorică publicistică destul de ieftină care a ocupat spațiul liric și nu-i mai permite acestuia să se constituie poetic. Jocurile de cuvinte abundă; rima e artificial pusă; ritmul este săltăreț; poezia nu semnifică nici ca întreg, nici la nivelul unei strofe. Parcurgem o însăilare de versuri dorite sprințare și de imagini tari la modul facil. Singurul vers mai reușit din veronică, veronică e cel care o încheie; în moscova nu crede în lacrimi, n-am reușit să găsesc vreunul… De o tristă și nesemnificativă vulgaritate, aceste “poeme” ce încearcă să se nască agață ritmuri și expresii populare, turnura cîntecului de lume sau de pahar, în care o notă va aduce lacrimi în ochii românului sătul și sute pe fruntea norocosului lăutar. Dacă însă dăm deoparte și acest halou etno-sentimental și recitim, de pildă, cioran sau crăciun, vedem și mai clar deriva autorului nostru, ocupat și aproape “locuit” de un publicist în continuă expansiune.

Pentru a redescoperi (cu un sentiment de ușurare) poetul, ne vom adresa celeilalte clase de “poezii noi”, de fapt vechi prin substanța lor vizionară și prin configurația stilistică specifică lui Dinescu. În această categorie, tema religioasă este infiltrată ori infuzată, pusă vizibil la fundamentul textului poetic sau atinsă aparent tangențial, dar ducînd în aceeași direcție simbolică. Versurile sînt tensionate, uneori crispate, nu de căutarea zadarnică a lui Dumnezeu, ca la Arghezi, ci de investigarea unei lumi profane care să-L merite pe Creator. Am folosit, în acest caz, majuscula ca să respect cutuma. Dar Mircea Dinescu are forța poetică de a brusca și a bascula, o dată și încă o dată, cam toate cutumele și tabuurile, întreaga organizare plus ceremonialul religios ce înfășoară prea strîns, sufocă și ajung să substituie duhul sfînt. În eliberarea ostaticului, poem șocant într-un chip antologic, Dumnezeu e un recrut ieșit din front, în fața plutonului, care calcă “poala preafericitului” (și acum urmează, bineînțeles, o denunțare a lăcomiei și luxurii înaltelor fețe bisericești), iar apoi – într-un ritm tot mai nebunesc-accelerat – se repede în biserică cu grenada în mînă pentru a-și recupera Fiul de pe Cruce. În stilul Dinescu, toate majusculele cad. Intensitatea experienței atinge puritatea viziunii, și această viziune este (iarăși într-un mod caracteristic) una “pămînteană”, terre à terre.

Memorabil este și luceafărul în care, la o altă scară dar cu aceeași intensitate lirică, “poetul național” e coborît de pe soclu și reintrodus în drama vieții sale. Fiecare vers e aici expresiv și, ca să zic așa, multidirecționat. Se ating moravurile “doamnei micle”, dar și drama ei personală (“în ritmul în care dă ea din popou/ scobindu-și mormîntul cu ochii”); concomitent, moravurile naționale, cu furăciunea a tot ce se poate (că doar acel “spirt lipsă-n borcanul cu foetuși” nu s-a evaporat singur…); se face totodată o analogie între experiența nebuniei, la Eminescu, și cea a sterilității poetice, la Dinescu; în fine, accentul de încheiere, teribil în batjocura lui amară (“că-n lumea aceasta cînd nu ai iordan/ poți fi botezat și-n cacaina”), este întru totul emblematic pentru acel poet pe care-l admir atît.

L-am întîlnit rar în această atît de luxoasă plachetă care, acoperind șapte ani, ar fi trebuit să marcheze o întoarcere triumfală – sau măcar convingătoare. Pentru mine, este o dezamăgire. Din spectacolul poeziei lui Mircea Dinescu, poezia s-a cam dus, iar spectacolul s-a “externalizat”, s-a transformat mediatic și s-a îngroșat ca show.

*) Mircea Dinescu, Femeile din secolul trecut. Poezii noi (2004-2010), cu desene din seria Erotica Magna de Dan Erceanu, Editura Fundației pentru Poezie Mircea Dinescu, București, 2010, 108 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.