Dineu pe câmpul de luptă, la Waterloo/ de Adrian-Silvan Ionescu

Între 17 și 21 iunie, la Waterloo, s-a celebrat bicentenarul epocalei bătălii. Pentru reînscenarea acesteia s-au reunite grupuri de reconstiture din întreaga lume. Au ajuns acolo care cu avionul, care cu trenul sau autobuzul, care cu automobilul – la care, dacă era artilerist sau cavalerist, mai avea atașată și o remorcă pentru a transporta tunul sau bidiviul (și el dresat în „cal de luptă”, neînfricat pe câmpul de bătaie, imun la detunăturile armelor de foc și la zăngănit de săbii, inclusiv la ritmica atingere a tecii acesteia, ce atârna la șoldul stăpânului și i se lovea mereu de crupă). Fiecare grup trebuia să se îngrijească singur de propria-i alimentație, la fel ca în vremurile pe care urma să le ilustreze. Pe atunci nu existau bucătării de campanie și soldații depindeau de bogăția sau sărăcia ținuturilor pe care le străbăteau. Odată ajunși într-un sat, comandatul desemna un ofițer inferior să pornească, împreună cu vreo câțiva voluntari, în căutare de hrană pentru trupă. Aceasta era arar obținută contra cost, mai ales când localnicii erau neprietenoși ori chiar ostili. De obicei erau fugăriți purceii și găinile localnicilor, erau golite pivnițele și cămările de vinuri ori alte băuturi, de afumături, de făină, brânzeturi și orice aliment pe care îl găseau. Fânul, de asemenea, era adunat de pe la gospodarii locali pentru hrana cailor. În ilustrații semnate de Job – pseudonimul graficianului Jacques Onfroy de Bréville (1858-1931) – apăreau asemenea scene în care soldații se întorceau, voioși, la unitatea lor cu proviziile adunate din satele vecine: care cu o vițică trasă de funie, care cu niște păsări de curte legate de țeava muschetei și o roată de cașcaval ori o pâine mare înfiptă în baionetă; cei mai norocoși mânau un cârd de vite, alții duceau la spinare saci plini cu făină sau legume, alții împingeau roabe cu baloturi de nutreț iar în căruțe erau stivuiți saci și butoaie. Așa se făcea aprovizionarea la vreme de război!

Un soldat ce se pricepea la bucătărie era extrem de prețuit iar camarazii îl protejau și, de obicei, nu era luat în luptă, fiind mai util în spatele liniei de bătaie, spre a-i aștepta, pe cei care supraviețuiseră încleștării, cu un ceaun aburind și un foc aprins, la care să se întremeze și să se încălzească.

Spre a nu ajunge și noi la asemenea excese am făcut o listă de merinde ce trebuiau luate spre consumație în timpul campaniei, încă din momentul când am primit vestea din partea organizatorilor că fuseserăm acceptați a participa la reconstituire. Față de anii anteriori când ne aflasem acolo, sub drapelul imperial, și când nu existaseră restricții majore în privința numărului participanților – mai ales că acesta nu se ridica la o cifră cu mai mult de două 0 (de obicei variind între 500 și 800 inși – cei mai mulți fiind semnalați doar în 2010, când a fost un fel de repetiție pentru bicentenar și s-a ajuns la numărul de 3.000) – cu ocazia bicentenarului a fost făcută o selecție foarte riguroasă, dat fiind că solicitările internaționale erau mai multe ca de obicei. În acest an aniversar s-au adunat aproape 7.000 de participanți din Europa, Statele Unite ale Americii, Canada, Noua Zeelandă și Australia.

Urmând exemplul ostașilor de altădată, ne-am ales și noi un bucătar care, deși complet echipat și înarmat, nu avea să ne urmeze pe front pentru că se însărcinase a ne pregăti masa. Camaradul nostrum Ney – arhitect în viața civilă – este, ca aspect și caracter, un amestec între Pantagruel și Falstaff, om vesel și hâtru, cu vorbă colorată dar înțeleaptă, generos în a-și împărtăși experiența de viață și de gurmand cu vaste cunoștințe în bucătăria națională și universală. El era cel mai potrivit să ne dezmierde palatinul în chip estetic. Aceasta cu atât mai mult cu cât 18 iunie, data celebrei lupte pe care eram adunați a o reînscena, era providențială pentru el fiindcă atunci văzuse lumina zilei. Așa că eram motivați de o dublă sărbătorire. Iar proviziile au fost pe măsura evenimentelor.

Am ajuns la Waterloo pe înserate, adică pe la orele 21,30. Acolo, în acea zonă nordică, soarele apune târziu, așa că am mai beneficiat de aproape încă o oră de lumină. Ne-am înregistrat pe baza actului de identitate și a invitației cu un cod de bare ce-l primisem nominal și care ne dădea acces în tabără pe baza unei brățări pe care trebuia să o purtăm mereu la încheietură.

A urmat apoi descărcarea produselor alimentare și a ustensilelor de bucătărie din microbuzul cu care fuseseră transportate. Alți trei camarazi care ajunseseră cam în același timp cu noi – caporalul Horace, artileristul Cyprien și pușcașul Rouget (spre a corespunde epocii și armatei căreia îi aparțineam, fiecare am primit un nume franțuzesc, cât se putea de apropiat de acela primit la botez) – se ocupau de întinderea corturilor în spațiul care ne fusese desemnat ca aparținând Regimentului 57 Infanterie de Linie (Le 57éme de Ligne) din care făceam parte. Parcela rezervată unității noastre și pe care urma a se ridica tabăra era delimitată prin sfori legate de niște țăruși bătuți superficial în pământul afânat de ploi. Erau astfel desemnate porțiunile unde trebuiau puse corturile, spate în spate, și aleea dintre ele. Odată cu lăsarea întunericului, ne-am cam împiedicat de acele sfori și mulți țăruși au fost smulși de la locul lor de picioare obosite și grăbite să depună sarcina ce era purtată, cu efort, spre locul de concentrare a alimentelor. Când toate au fost descărcate – inclusive două bănci, o masă pliantă, mai multe tipsii, ceaune, tigăi, tăvi, grătare, topoare, vătraie etc. –, am constatat că toate acestea se întindeau pe o suprafață de circa 3 m liniari!

Acestea da provizii! Am stivuit aceste produse în primul cort ce fusese ridicat iar pușcașul Rouget a fost numit cambuzier cu sarcina a furniza, la cerere, orice aliment depozitat acolo.

O ploaie măruntă începuse să ne ude. Lemne încă nu aveam, așa că aprinderea unui foc era exclusă. Ney era nemulțumit că nu ne poate oferi, din prima seară, o mostră a măiestriei sale de bucătar. Atunci, spre a ne potoli foamea, a ales un impozant salam și mai mulți cârnați uscați pe care i-a tăiat felioare subțiri și ne-a ospătat ca și cum ne-am fi aflat în preajma inamicului și era interzis a fi aprinse focuri. Iar pentru a ne astâmpăra setea a deschis câteva sticle de bere și una de vin. Pentru că eram atât de lihniți, acesta a fost un ospăț de zile mari. După care fiecare s-a cuibărit, cât a putut de bine, în culcușul așternut direct pe iarba umedă – căci paiele pentru o saltea comodă se terminaseră demult – și am adormit.

Dimineața s-a arătat neprietenoasă, cu o ploaie măruntă și cer încruntat, chiar dacă nu era frig. Dar, pe la orele 11, s-a înseninat și a apărut soarele. Am pornit în căutare de lemne și de paie pe care le-am găsit, din abundență, în altă zonă a marii tabere, ce era deosebit de animată. Peste tot erau întețite focuri, erau puse ceaunele la fiert iar femei cu bonetele bine înnodate sub bărbie, cu mânecile suflecate și șorțul alb dinainte, trebăluiau pentru îndestularea soților ostași care își curățau, în apropiere, armele. Unii cărau, la fel ca noi, lemne, alții le crăpau cu securile. Nimeni nu trândăvea!

Ne-am umplut și noi saltelele cu paie și, încovoiați sub povara acestui sac insolit, ne-am întors la corturi spre a ne aranja un culcuș convenabil. Între timp sosiseră și ceilalți camarazi ai noștri, ce veniseră cu alte mijloace de transport. S-au echipat și ei și, cum nu aveam niciun program stabilit de superiori, am plecat să explorăm aleile taberei unde erau alocate zone distincte pentru artilerie, cavalerie și infanterie. Iar, în cadrul acestora, erau stabilite concentrările pe națiuni: voltigeurs italieni, pifani și sapeur-i elvețieni, grenadieri cehi, ucraineni din infanteria ușoară, etc. toți slujindu-l, cu credință, pe Împărat. Niște muzicanți regimentari repetau semnalele specifice, la tobă și piculină. Sunetele instrumentului de suflat erau stridente de-ți ridicau părul din cap!

Într-un spațiu delimitat de o funie, un întreprinzător complet echipat făcea instrucție de tragere cu câțiva copii aduși de părinți spre a deprinde, practic, bazele istoriei: îi învăța mânuirea muschetei – o armă din lemn, de mici dimensiuni, pe măsura purtătorului –, apoi încărcarea ei în 12 timpi. În loc de pulbere neagră le era dat copiilor un cartuș din plastic, de dimensiunea unui marker, pe care, la ordinul „Feu!”, ei îl puteau slobozi, prin intermediul unui arc aflat ascuns în mica lor armă. Se pare că preceptele educației militare aveau efect căci micuții plecau de acolo transfigurați, cu ochii sclipind de bucurie și privind mereu înapoi, la comandantul ce-i făcuse atât de fericiți timp de câteva minute, timpul necesar amortizării prețului biletului achitat de părinții stăpâniți de puternice sentimente patriotice.

Am părăsit apoi teritoriul „amic” și ne-am aventurat în terioriul „inamic”, în tabăra aliaților germano-belgo-britanici, aflată în preajma fermei fortificate numite Chateau D’Hougoumont, unde fuseseră date lupte crâncene în urmă cu două veacuri. Acolo era o agitație identică celei cu care deja ne obișnuisem. Cu spirit comercial mai dezvoltat decât al francezilor, aici se aflau mulți negustori și meseriași care te îmbiau cu mărfurile lor. Unul făcea saboți din lemn, la comandă. Altul avea ținte și blachiuri pe care ți le țintuia imediat pe talpa încălțărilor. Sub un umbrar se vindeau piese de echipament, ploști, căni, tacâmuri, ace și ață, pipe din lut, amnare, cremeni pentru pușcă și tot ce-i mai era necesar soldatului la război. Diverse burgheze dolofane împleteau ciorapi sau brodau, cu mult sârg. Niște scoțieni falnici treceau, cu aroganță, fluturându-și kiltul și fârfâindu-le penele acoperământului de cap. Undeva se auzea un cimpoi. O coloană de „Redcoats”, cu fanfară și drapele, străbătea tabăra, cu mare pompă. Deși purtam uniforma armatei franceze, am luat poziție și am salutat drapelele, fapt ce mi-a adus, drept recompensă, un salut cu sabia din partea unui ofițer, foarte atent cu respectul ce este acordat culorilor naționale.

Sub un cort elegant ce aparținea unui general britanic era întinsă o masă aranjată foarte șic: față de masă de olandă, sfeșnice cu lumânări de spermanțet, șervete prinse cu inel pe care era gravat blazonul nobilului general, porțelanuri fine, tacâmuri de argint, carafe de vin din cristal. Un valet în livrea dădea ultimele retușuri acestei scenografii a bunului gust pus în slujba gastronomiei iar un subofițer cusea uniforma superiorului. Bucate nu se vedeau, însă, nicăieri. Având sub ochi această etalare a rafinamentului aristocratic al Albionului, admirabilă în formă însă lipsită de fond – pentru că nu mirosea deloc a mâncare și nici nu părea că acolo urma să se prânzească vreodată –, am simțit că ni se făcuse cam foame.

Dar nu ne-am lăsat covârșiți de reacțiile trupului ce-și aștepta satisfacerea nevoilor firești și am mers în direcția opusă, la Ferma Caillou, unde s-a aflat ultimul Cartier General al Împăratului. Chiar dacă, în realitate, aghiotanții imperiali au folosit clădirea pentru uzanțele obișnuite în asemenea cazuri – cabinet de lucru și pentru consiliu de război, dormitor, corp de gardă, sală de mâncare –, acuma masa și marele cort imperial fuseseră întinse în curtea din spate a fermei iar acolo se desfășura întregul spectacol. Grenadieri voinici, cu căciuli de urs, făceau de strajă lângă cort. De câte ori se apropia vreun ofițer superior ori mareșal ei dădeau onorul. Garda era schimbată, cu ceremonial, din jumate în jumate de oră – aceasta pentru deliciul spectatorilor ce se îmbulzeau să-l vadă pe Împărat, care trena să se arate deoarece primea mereu în cort pe reprezentanții presei care îl intervievau și-l fotografiau. În sfârșit, acesta și-a făcut apariția și s-a întreținut, amabil, cu publicul contemporan, chiar dacă era despărțit de acesta printr-un cordon și un interval de… 200 de ani. O masă lungă era așternută, cu tot luxul potrivit pentru prânzul unui împărat în campanie. În dreapta acesteia era o altă masă, mai mică, de serviciu, în jurul căreia doi bucătari își tot făceau de lucru cu platouri și tacâmuri. În sfârșit au fost aduse bucatele, acoperite. Napoleon s-a așezat pe scaunul din mijloc și a fost imediat servit cu un bol de supă pe care, după ce a gustat de câteva ori servindu-se de lingură, l-a dat peste cap, ca pe o ceașcă de cafea, sorbind zgomotos. Era știut că împăratul mânca foarte repede și total dezordonat, fără a da importanță felurilor ce-i erau servite pe care adesea le amesteca, chiar dacă nu se potriveau ca gust. Un prânz dura 8 minute iar o cină 12, chiar dacă meniul era format din mai multe feluri (o supă, trei antreuri, o friptură, două feluri dulci între cele sărate, două deserturi și două pâinuțe). Felul său preferat era „fricassé de poulet” care a devenit celebru și este servit și astăzi la restaurante sub numele de „pui à la Marengo”. În acest timp Marele Om se întreținea cu publicul ori cu mareșalii ce luaseră loc lângă el după ce merseseră la masa de serviciu spre a-și primi porțiile – ei nu erau serviți ci trebuiau să se servească singuri! Felul al doilea a fost un vol-au-vent pe care, după ce l-a tăiat și gustat, împăratul l-a dat înapoi și a cerut altul (era, poate, rece…). Până să-i fie adus noul talger, cel care anul acesta îl întrupa pe Napoleon și voia să fie cât mai autentic, avocatul Frank Samson, a lins, cu un gest emfatic, cuțitul, spre a reaminti privitorilor că adevăratul împărat punea prea puțină bază pe maniere și se comporta ca un simplu soldat. În final i-a fost turnat un pahar de vin roșu pe care l-a gustat și, cu o bruscă înclinare a capului, l-a aprobat. A urmat desertul – o prăjitură cu cremă – pe care a înfulecat-o cu o grabă de nedescris, pe când spilcuiții săi comeseni încă nu-și terminaseră felul principal. În timpul prânzului, aghiotanții, devotatul mameluc Rustam, valeții și pajii stăteau în picioare, în spatele mesenilor – probabil înghițind în sec!

Văzusem destule pentru o singură zi iar stomacul deja începuse a secreta sucurile gastrice așa că ne-am întors la campamentul nostru, cale de vreo 2 km. Acolo nu aveam veselă și tacâmuri de lux însă ne așteptau niște delicatese la care ar fi salivat orice general, din oricare tabără, și chiar Împăratul!

Fiind ziua de naștere a camaradului Ney, el se pregătise să ne ospăteze după gustul său, înclinat spre opulență și varietate. Nu fusese ales neapărat un meniu din vremea Primului Imperiu, nici la nivel popular nici la acela al noii aristocrații – nici al lui Madame Sans Gêné, nici al lui Talleyrand. Dar era foarte bun și extrem de apetisant! Drept gustare ni s-a servit jambon Iberique Jabouca Cuyar (bellota) și anșoa din Argentina. Pe un grătar sfârâiau fleici mustoase, pe altul copane iar într-un castron erau garniturile. Cartofii prăjiți erau serviți cu maioneză Lesieur. Totul a fost udat cu vinuri fine ce proveneau dintr-un an foarte bun, 2013: Sautern și Bodreaux Margot „Mouton Cadet”. Brânzeturile erau de aceeași calitate de excepție: brie de Meaux, Ossoairaty, Roquefort Papillon, toate în cantități apreciabile (câte o roată din fiecare). Ca desert, o respectabilă tartă cu smeură. La final am avut șampanie Nicolas Feuillatte (din 2007), cu pișcoturi, iar drept digestiv benedictine și chartreuse. Am închinat de multe ori în cinstea sa și, într-o solemnitate marțială pe măsură, i-am dăruit o sabre-briquet cu banduliera ei și un bicorn.

Se întunecase și aprinsesem lumânările în felinare. Curând ni s-au alăturat câțiva camarazi cehi cu care, deși nu cunoșteau vreo limbă de circulație, ne înțelegeam de minune. Unul dintre ei își adusese narghileaua și s-a oferit să împartă câteva fumuri cu unul dintre tinerii noștri grenadieri. Ringo, alt vechi tovarăș de arme cu care am călătorit adesea, umăr la umăr, prin istorie, fie în vremea Primului Imperiu, fie în Războiul Civil american, stârnit de pofta ce nu și-o mai putea înfrâna s-a strecurat, binișor, printre meseni și, aruncându-mi o privire cu înțeles, a scos din buzunar un briceag și și-a tăiat o felie bunicică de roquefort cu care a plecat, victorios, ținând-o în palmă ca pe un trofeu.

Curând, oboseala s-a făcut simțită și ne-am retras fiecare în cortul său.

A doua zi, pe la orele 7, tobele au început să bată. Am auzit glasul locotenentului Renné Ragas care striga, din toți rărunchii: „57éme! Ras-sem-ble-meeeeent!” și imediat s-a făcut apelul de dimineață. Spre a nu întârzia, fiecare a ieșit din cort, cu ochii cârpiți și ciufulit, îmbrăcat cum dăduse Dumnezeu, care cu vesta, care în cămașă ori cu manta, unii desculți, alții în saboți. Ni s-a dat vreme pentru micul dejun, iar la ora 10 am fost scoși la instrucție, pe un platou din preajma taberei. Eram comandați de un tânăr locotenent ceh care vorbea bine engleza și ne-a explicat, cu încetinitorul, încărcarea muschetei în 12 timpi. Exercițiile nu au fost grele și, după două ore, ni s-a dat din nou liber până la 15, timp în care trebuia să facem cartușe, să luăm prânzul, să ne odihnim și să ne pregătim uniforma de mare ținută pentru bătălie.

Mă întinsesem pe saltea, să trag un pui de somn. Când am închis ochii, pe salteaua vecină picotea camaradul Horace. Zumzetul taberei m-a făcut să ațipesc îndată. Cred că am și visat ceva plăcut. Oricum, la un moment dat, am simțit în nări un parfum delicat. Aflat într-o stare de trezie mi-am zis că o fi fost, poate, o impresie de sorginte onirică. Dar, când am deschis ochii, nu mi-a venit să cred: pe salteaua de paie a camaradului era întinsă o femeie blondă, cochetă în toaleta ei Empire, care dormea dusă. Am recunoscut atunci pe soața amicului meu ce ni se alăturase în această aventură. Părea că retrăiesc pasajul din basmul lui Charles Perrault cu descoperirea Frumoasei din Pădurea Adormită!

În acea după-amiază am făcut, timp de alte două ore, instrucție de batalion, cu toate manevrele unei mari unități, ce ne-a folosit, mai târziu, în bătălie. Apoi, cu muscheta pe umăr și ranița la spinare, am parcurs distanța, destul de mare, până la câmpul de luptă. Înaintea declanșării sângeroasei confruntări Împăratul n-a trecut în revistă și a fost ovaționat. Prezența sa în mijlocul nostru ne-a îmbărbătat.

Prin foc și fum, înaintând prin lanul de orz ce ne ajungea până la brâu, ne-am confruntat cu inamicul. Tunurile bubuiau, infanteria trăgeau foc de batalion sau de pluton, cavaleria ne ataca iar noi formam careul, cu baionetele îndreptate spre exterior. Emoție și adrenalină!

Iar când, pe întuneric, reveneam în tabără, sfârșiți de oboseală, negri pe obraji și pe mâini după manipularea muschetei, pe șosea, în dreptul unui restaurant, patronul ne îmbia să-l vizităm promițînd o bere gratis dacă era una consumată. Dar aceasta nu ne tenta, pe noi, valahii din armia Imperatorelui francezilor, pentru că știam ce ne aștepta la campament. Acolo aveau să se bătă turcii la gura noastră pentru că trebuia să facem față unui alt inamic, mult mai docil și mai plăcut: urma a ne luptă cu garful, cârnații, crenvurștii alsacieni, mâncarea din piept de rață ce clocotea în ceaun și cu băuturile pregătite de Ney, vrednicul nostru bucătar șef. Așa am mâncat noi, regește, pe câmpul de luptă, la Waterloo! Vive nôtre Ney! VIVE L’EMPEREUR!