Ding visează/ de Yan Lianke

Inspirat din scandalul provocat de epidemia de SIDA care a decimat provincia Henan în anii 1990, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, care istorisește evenimentele de dincolo de mormânt, Ding Hui face o avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus HIV. Ca să răscumpere păcatele fiului său, bunicul Ding înființează în clădirea școlii un cămin pentru bolnavi, dar comunitatea armonioasă care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. În tot acest timp, Ding Hui își continuă afacerile cu un cinism care frizează absurdul, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de umorul negru și inteligent care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai crunt capitalism.

„În cele aproape două sute de mii de caractere care compun Ding visează, ceea ce am vrut să exprim nu e doar iubirea de viață, ci și iubirea nețărmurită pe care o nutresc față de arta scrisului, așa cum o înțeleg eu.“ – Yan Lianke

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“ – Le Monde diplomatique

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“ – Chicago Tribune

Yan Lianke s-a născut în 1958 în provincia Henan, iar în prezent locuiește la Beijing. S-a format ca autor de texte propagandistice pentru Armata de Eliberare, dar a fost, la rândul său, „eliberat“ din funcție din pricina sarcasmului cu care a atacat regimul comunist chinez în romanele Xia ri luo (1994) și Bucurați-vă de viață! (Shouhuo, 2004; Editura ALLFA, 2013). Geniul său satiric nu scapă cenzurii și face ca următoarele romane, Wei renmin fuwu (2005) și Ding visează (Ding zhuang meng, 2006; Editura ALLFA, 2015), să fie interzise în China. A primit nenumărate distincții literare, printre care prestigioasele premii „Lao She” pentru Bucurați-vă de viață! și „Lu Xun“ pentru vasta colecție de nuvele intitulată Nian, yue, ri (2000). A fost nominalizat la Premiul Man Asian 2011 pentru Ding visează, iar în 2013 a fost inclus pe lista scurtă a Premiului Internațional Man Booker.

*   *   *

Când isprăvi cântecul, Ma Xianglin începu de îndată altul, despre Mu Guiying, pe urmă cântă unul despre Cheng Yaojin, povesti aventurile generalilor din familia Yang și isprăvile Celor trei cavaleri rătăcitori și ale celor cinci frați de cruce.

Dar, în vreme ce cânta, sătenii își aduseră aminte că el n-a fost niciodată în stare să învețe pe de rost versurile cântecelor. Când se dusese să învețe balade, cel mai tare se temea că n-o să-și amintească versurile. Îi plăcea tare mult să le cânte, dar nu le știa vorbele pe de rost, nu reușise nici în ruptul capului să le învețe din cartea cu balade. Unde pui că mai și cânta fals.Profesorul nu avusese încotro și îl trimisese la plimbare. De-asta nici nu avusese vreodată ocazia să cânte pe o scenă, ci doar să scârțâie din scripcă și să lălăie versuri ciuntite la el în curte. Ei, și uite că în seara aceea, când se afla, pentru prima dată în viața lui, pe o scenă, în fața a două-trei sute de săteni, tot nu reușea să-și aducă aminte cum trebuie versurile baladelor. Ce-și amintea din cartea cu balade, aia cânta. Dar strofele pe care și le amintea erau și cele mai fermecătoare.

Ma Xianglin cânta baladele cele mai îndrăgite și bucăți din piesele lui preferate. În seara aceea, cântă exact ce contează cu adevărat din cartea cu balade, adică melodiile acelea mai dulci ca vinul vechi. Era prima oară în viața lui când cânta în fața sătenilor. Și încă pe scenă. Dar poate că avea să fie și ultimul concert pe care îl dădea. Și, cum bunicul se dăduse peste capca spectacolul să fie ireproșabil, tocmai când boala lui Ma Xianglin era mai grea, scripcarul cânta cu toată pasiunea și concentrarea de care era capabil. Cu spatele drept, cu fruntea sus și ochii pe jumătate închiși, parcă nu vedea pe nimeni. În stânga ținea gâtul instrumentului, plimbându-și degetele pe coarde în sus și-n jos, iar în dreapta avea arcușul de-l trăgea înainte și-napoi. Iar glasul, deși îi era un pic cam răgușit, se potrivea ca sarea în ciorba de oase: cu cât e sarea mai multă, cu atât iese ciorba mai gustoasă și mai înmiresmată.

Cânta în graiul nostru, așa că toate vorbele ce-i ieșeau pe gură, sătenii le înțelegeau. Poveștile din cartea cu balade le erau cunoscute și ele, mai ales celor mai vârstnici, care știau și cine-i Mu Guiying, și ce-au făcut Cheng Yaojinși Yang Liulang, tot atâtea personaje pe care le vedeai desenate pe felicitările de Anul Nou. Cu toate că numele personajelor dăinuiau de sute sau chiar mii de ani, isprăvile lor le erau atât de cunoscute sătenilor, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Pentru cei care știau poveștile, să-l audă pe Ma Xianglin cântând era ca și cum ar fi fost la un banchet și s-ar fi înfruptat din cele mai bune bucate. Tinerii și copiii nu prea pricepeau cum vine treaba cu poveștile astea, dar le era de ajuns să îi vadă pe oameni adunați laolaltă și pe Ma Xianglin cum cântă cu foc. Pe fruntea lui Ma Xianglin apăruseră broboane de sudoare, iar pe fața lui de muribund se vedea o strălucire îmbujorată.Când clătina din cap, sudoarea de pe frunte i se prelingea pe barbă în stropi mici, ca un șirag de perle.

Dădea din mâini, își clătina capul și ținea ritmul bătând din picior în ușile acelea întinse pe cărămizi în chip de scenă. Și bubuitul pe care-l făcea cu talpa în lemnul de salcie al ușilor amintea de toaca budistă. Când ajungea cu cântul într-un moment mai grav, ca de exemplu atunci când Yang Liulang se zbătea între viață și moarte, ridica piciorul drept și îl lăsa cu putere, ca și cum ar fi bătut într-o tobă. De parcă toată scena ar fi fost o tobă.

Deși curtea școlii era plină de muzica lui Ma Xianglin, în jur domnea o liniște desăvârșită. Nici musca nu se auzea. Stelele și luna licăreau lăptos pe cer, iar lumina lor lăptoasă se prelingea peste câmpia adormită. Grâul încolțit pe țarini se auzea cum crește, slab ca o bătaie de aripi. Iar izul de buruieni uscate năpădea ogoarele pe care oamenii nu le mai semănaseră, și mirosea putred sub luna acelei nopți de toamnă târzie. La toate acestea se adăuga mirosul prăfos al nisipurilor uscate din străvechea albie a Fluviului Galben, un miros de nisip ars pe care l-ai stropit cu apă. Mirosurile se amestecau de-a valma în curtea școlii, unde se întâlneau cu răcoarea nopții și dădeau spectacolului un aer tihnit și hipnotic, parcă invocat de strunele lui Ma Xianglin.

Cânta cufundat în cântul lui, cânta legănându-și capul și nici nu își dădea seama cât de tare răgușise. Iar sătenii îl ascultau fascinați, numai ochi și urechi. Văzând cât de absorbit e Ma Xianglin, și ei uitară că-i macină aceeași boală ca pe el și că nici ei n-o să mai facă multă vreme umbră pământului. Vraja cântului se răspândea ca o febră. Și uitară tot. Absolut tot uitară. Nu-și mai aminteau nimic. Nimic nu-și aminteau. În curtea școlii, în afară de cântul lui Ma Xianglin, de sunetul scripcii și de bătaia din picior în podeaua scenei, niciun alt zgomot nu se mai auzea, nici cel mai mic freamăt. Nimic.

Fragment din Yan Lianke, Ding visează,  în pregătire la editura Allfa, traducere de Roxana Rîbu