Dinu C. Giurescu (II): Intoarcerea tatalui

Biografia istoricului Dinu C. Giurescu nu poate fi inteleasa pe deplin daca nu e privita in relatie cu aceea a parintelui sau, Constantin C. Giurescu.

Abia atunci, fapte controversate vor capata complexitatea necesara acceptarii tonurilor gri, intre albul si negrul unor existente precum cea a istoricului Dinu C. Giurescu.

Dupa aprecierile tatei, jumatate din cei 110 demnitari si fruntasi religiosi greco-catolici au murit in inchisoare, in urma tratamentului la care au fost supusi. Tatal meu a stat la Sighet cinci ani, doua luni si vreo doua zile.

A fost transportat impreuna cu lotul de detinuti politici in ziua de 5 mai 1950 si i s-a dat drumul pe 5 iulie 1955. Regimul la care a fost supus a fost unul de exterminare.

De doua ori era sa se prapadeasca, fiind foarte bolnav de icter. De altfel, profesorul spune in acel document ascuns de mine in sticla de lapte: “Vreau sa las o marturie fara ura, fara partinire”.

Cat despre noi, familia, nu am stiut nimic despre soarta lui pana in toamna anului 1954, cand a venit pe la noi istoricul si profesorul Zenovie Pacliseanu – i se daduse si lui drumul.

Pacliseanu fusese arestat pe la inceputul lui 1950, statuse la Sighet pana in ’52, dupa care fusese mutat; in toamna lui ’54, ne-a adus vestea ca in urma cu doi ani, cand fusese transportat la o alta puscarie, tata era inca in viata. E tot ce am putut afla despre el pana in iulie ’55 cand l-am revazut.

Prima intrevedere este, pentru mine, de neuitat. Scena e satul Mazareni, in plin camp. E duminica, 10 iulie. Pornisem impreuna cu mama si cu sora mea, de cu noapte, intr-un tren spre Braila.

Trenul oprea intr-o gara, mai curand o halta, care nu era foarte departe de Mazareni. Cu greu am dat de sat, fiindca nimeni nu stia inca nimic; atunci sosisera si ei, deportatii.

Noi insa aflaseram ca tata este acolo pentru ca, in urma cu cateva zile, primiseram un telefon dis-de-dimineata de la matusa mea Viorica Gheorghiu – sotia lui I.S. Gheorghiu, fost vicepresedinte al Academiei: “A venit Dinu acasa.

Mi-a telefonat din Gara de Nord si mi-a spus ca e insotit si ca se afla in drum spre satul Mazareni din raionul Braila” (un sat de deportati banateni).

Asadar, primul lucru pe care il facuse omul metodic pe care il stiam fusese sa-si informeze familia si sa ne scrie o carte postala – “a€oSunt in satul Mazareni, la familia Pigulea” -, care ne-a parvenit in doua, trei zile.

Asa am organizat plecarea, in sambata urmatoare, ca sa-l vedem.

Era atat de schimbat, incat m-am uitat la el un minut-doua, in timp ce schimbam impresii, fara sa-l recunosc. Primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: “Sunteti toti in viata?”.

Mama i-a raspuns ca da si s-a grabit sa-i spuna ca am pierdut tot: “Nu mai avem nimic, am ramas doar cu lucrurile de pe noi”. Dar tata a raspuns: “Nu-i nimic. Principalul e ca sunteti in viata si sunteti sanatosi, restul le mai facem”.

Abia cand i-am vazut lucrurile cu care iesise din inchisoare i-am inteles reactia. Era un spectacol de neinchipuit.

Tata avea 53 de ani si nu mai avea dinti in gura. La inceput nu l-am putut recunoaste. Abia cand a schitat primul zambet mi-am spus, in sfarsit: “Asta este tata”.

El mi-a inteles privirea: “Ehe, acum arat bine. Sa ma fi vazut in perioada in care am fost bolnav”. Fusese izolat timp de doi ani si jumatate, fara sa poata vedea pe nimeni, fara sa stie nimic din ce se intampla afara.

A fost de cateva ori pedepsit “la neagra”. Abia dupa doi ani si ceva lucrurile s-au mai schimbat, cand a intrat intr-o echipa care muncea la bucatarie, si a mai putut “ciupi” cate un morcov sau o bucata de varza.

Pana la moartea lui Stalin, am continuat o viata cvasi-normala. Fratele mamei se mutase cu noi, cedaseram doua camere la parter familiei doctorului Manescu – evacuata din strada Fagarasi.

Mancam de multe ori impreuna, eu eram acasa fiindca imi pregateam examenul de licenta – examen de stat cum se numea pe atunci. Viata mergea inainte…

Asta pana la sfarsitul lunii iunie, cand, la cateva zile dupa izbucnirea razboiului din Coreea, ne-am trezit la sase dimineata cu o echipa de doi militieni si doi civili, din care unul negru-pamantiu, care ne-au intrebat: “Aici locuieste familia Giurescu?”.

“Da”, le-am raspuns eu, care, cand auzisem soneria, coborasem de la etaj, unde aveam dormitorul.

“Avem ordin de evacuare”, a continuat si mi-a prezentat o hartiuta pe care scria ca “familia Giurescu se muta in strada Dimitrie Moruzi”, o strada apropiata de Crucea de Piatra, cartierul bordelurilor proaspat desfiintate.

In doua ore si jumatate, am plecat fiecare cu cate un geamantan cu efecte personale si o saltea. Nu am avut voie sa luam nimic.

A ramas totul in casa: aveam o colectie de timbre de la Alexandru Ioan Cuza pana in 1944 completa, covoare, mobila, vesela, tablouri de Petrascu, Tonitza, Grigorescu, o biblioteca imensa, in sfarsit, tot ceea ce adunase o casa de intelectuali in cateva decenii.

Dupa aceea am aflat ca o serie de documente, acte, au fost arse in curte. Biblioteca a fost imprastiata. Am mai gasit, totusi, mai tarziu, vreo 150 de volume pastrate la Institutul “Nicolae Iorga”, restituite tatei dupa intoarcerea la Bucuresti. Cateva mape au fost pastrate la Academie, dar esentialul s-a pierdut.

Dupa ce i s-a dat drumul, dupa ce a facut vreo sapte sau opt cereri si a fost reconsiderat, dupa ce, cu acelasi dosar, a redevenit istoric si “persoana pretuita”, tata a facut o ultima cerere de recapatare a casei, care a ajuns in cele din urma la conducerea statului.

Cel care a mijlocit acest demers a fost nimeni altul decat Emil Bodnaras. Acelasi Bodnaras din anii tulburi ’45-’50, care acum insa il chema din cand in cand pe profesor sa stea de vorba cu el pe probleme de istorie.

S-a ajuns la urmatoarea solutie: “Sa i se restituie profesorului apartamentul de la parter, proprietate personala”, dar, pentru ca legea spunea ca nu puteai avea doua proprietati, “la etaj se va muta fiul sau, impreuna cu sotia, Anca, si cu cele doua fete, in calitate de chiriasi ai statului”.

Asa incat am intrat in casa parinteasca, fireste, golita complet, dar am intrat ca o familie reunita si am trait cativa ani intre acei pereti la care tineam atat de mult cu totii, pana la demolarea ei.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar