DISC/ Luiza Borac și John Barnes... fără cuvinte

Fără a căpăta note melodramatice, pianista de origine română Luiza Borac – recunoscută ca unul dintre cei mai originali interpreți ai muzicii lui Enescu pentru pian pe plan internațional – ne aduce aminte cu prilejul celui mai recent album al său cât de importantă este de fapt meseria celui “din spatele butoanelor și microfoanelor”. Albumul “Chopin – Etudes & Six Polish Songs”, care cuprinde cele două cicluri op. 10 și op. 25 al studiilor pentru pian de Chopin și “Sase melodii poloneze” de Chopin in transcrierea lui Liszt este dedicat memoriei lui John Barnes, cel căruia – printre multe altele – i se datorează (până in 2008) inregistrările exclusivistului festival de la Glyndebourne, incepând cu anii ’60. Este greu de vorbit despre acest album de aici, din România. In timp ce scriu acest articol, il ascult deja pentru a doua oară și imi dau seama că nu voi putea scrie despre această intâlnire muzicală unică fără complexe pur locale. Primul (doctorii spun că pentru a scăpa de acest tip de complexe trebuie mai intâi să le conștientizezi) se leagă de modul in care sună albumul. Dedicația-omagiu lui John Barnes imi accentuează inhibiția, pentru că pianul la care cântă așa cum cântă Luiza Borac și care este inregistrat așa cum este inregistrat și masterizat de John Barnes (ultimul său album) are o căldură nepământească (a se citi nedigitală), care ne trimite spre vremuri demult apuse. Ai senzația că te intorci in timp, beneficiind de mjloacele tehnice, pianistice și conceptuale ale zilei de azi, dar folosite cu multă discreție. Mai departe, orice comentariu legat strict de inregistrare nu poate fi făcut decât prin comparație cu alte produse de vârf ale celor mai mari case de discuri din lume. Poetica Luizei Borac, acel patos atât de feminin, rafinamentul cu care stăpânește inteligența frazării, profunzimea citirii partiturii sunt atribute care – pentru cel ce trăiește intr-un mediu incărcat de vulgar și derizoriu – vin să contrasteze cu figura de pe copertă a artistei. Suntem priviți de acolo cu o senzualitate in care, noi, aici in România, nu mai suntem obișnuiți să ii căutăm și latura spirituală. Si totuși ea guvernează acest album, in sensul cel mai inalt. Este vorba despre o spiritualitate vie, seducătoare, molipsitoare, așa cum trebuie să fi fost și pasiunea lui John Barnes pentru operă și muzică in general. Intâlnirea profesională cu tânăra pianistă Luiza Borac este consemnată in anul 2003, cu prilejul editării la Casa de Discuri AVIE a albumului care cuprindea cele trei suite pentru pian de Enescu și care cucerea Premiul BBC Music Magazine, oferit pentru cea mai bună inregistrare a anului. La această casă de discuri, John Barnes propunea tineri artiști, potențiale mari nume ale industriei discografice in viitor. Restul este istorie, consemnată de-a lungul a nu mai puțin de 13 albume semnate Luiza Borac. Sigur, faptul că un produs cultural atât de bine șlefuit are ca protagonist o româncă ne poate face să ne simțim mândri. Dar sunt la fel de puternice motivele pentru care acest album trebuie privit și ca o lecție a ceea ce inseamnă de fapt profesionalismul in muzica clasică a anului 2010. Un alt complex, nu ultimul, este dat și de faptul că un asemenea nivel pianistic este foarte greu de auzit la noi in rândul tinerelor generații. Aproape imposibil. Rămânem, cu lumina caldă care se revarsă din acest album printr-un sunet de pian cum nu se aud multe.

Virgil Oprina (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 si este jurnalist freelancer de televiziune si corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universitătii Nationale de Muzică, are de asemenea un master in muzicologie, fiind in prezent doctorand la aceeasi facultate. Scrie critică muzicală din 1995, adunând sute de articole publicate in reviste sau sectiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, imbinând activitatea publicistică si de realizator de documentare, reportaje si corespondente de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.