Dispărută fără urmă/ de Dennis Lehane

Vară indiană, 1997

1.

În fiecare zi în țara asta sunt dați dispăruți două mii trei sute de copii.

Dintre aceștia o mare parte sunt răpiți de unul din părinți, care trăiesc despărțiți, și, în mai mult de cinzeci la sută din aceste cazuri, nici nu se pune problema locului pe unde-ar trebui căutați acești copii. Majoritatea lor sunt aduși înapoi în mai puțin de-o săptămână.

O altă parte din cei două mii trei sute de copii sunt fugiți de acasă. Și, la fel, majoritatea lor nu stau departe mult timp. De obicei locurile pe unde se învârt sunt cunoscute imediat, sau sunt ușor de stabilit – casa unui prieten e cea mai obișnuită destinație.

O altă categorie a copiilor dispăruți sunt cei abandonați – cei izgoniți din căminele lor sau cei care fug, iar părinții preferă să nu pună autoritățile pe urmele lor. Cel mai adesea, copiii aceștia umplu adăposturile pentru cei fără locuințe și autogările, sau îi vezi pe la colțurile străzilor din cartierele deocheate, iar în cele din urmă înfundă pușcăriile.

Din cei mai mult de opt sute de mii de copii dați dispăruți anual în toată țara, numai trei mii cinci sute până la patru mii sunt cazuri pe care Departamentul de Justiție le clasifică drept “răpiri non-familiale”, sau cazuri în care poliția respinge rapid alternativele răpirii de către unul din părinți, a fugii de la domiciliu, a abandonului familial, ori cazuri în care copilul s-a pierdut sau rănit.

Dintre acestea, anual, trei sute de copii dispar și nu se mai întorc niciodată.

Nimeni – nici părinții, nici prietenii, nici autoritățile sau organizațiile de protecție a copiilor, nici centrele pentru oameni dispăruți – nu știe unde se duc copiii aceștia. Posibil în morminte; în beciuri sau în locuințele unor pedofili; sau poate în abisuri, în găurile din canavaua acestui univers și de unde nu va veni nicio veste de la ei.

Oriunde s-ar duce acești trei sute, ei rămân acolo. Pentru un moment, sau două, soarta lor îi bântuie pe necunoscuții care au auzit de cazul lor; și mai mult îi bântuie pe cei cărora le erau dragi.

Fără un cadavru care să rămână în urma lor, ca semn al trecerii lor prin această lume, ei nu mor. Dar ne fac atenți la acest abis.

Și rămân dispăruți.

– Sora mea, a zis Lionel McCready măsurând biroul nostru din clopotniță, a avut o viață foarte grea.

Lionel era un ins masiv cu carnea feței ușor fleșcăită ca la dulăi, iar umerii largi îi cădeau abrupt din clavicule, de parcă ducea o greutate nevăzută pe ei. Avea un zâmbet chinuit și timid, însă îți strângea mâna ferm cu palma lui bătucită. Purta uniforma maro a angajaților UPS și frământa în mâinile sale vânjoase și cărnoase cozorocul șepcii tot maro de baseball.

– Mama noastră a fost o…, ei bine, să fiu cinstit, o bețivancă. Iar tata ne-a părăsit pe când eram niște țânci amândoi. Când crești în felul ăsta, ajungi să… cred că ajungi să… se poate să strângi multă mânie. Îți trebuie ceva timp să-ți limpezești mințile, să-ți dai seama care ți-e drumul în viață. Nu e vorba doar de Helene. Vreau să zic că și io am avut mari probleme, am trecut printr-o criză serioasă după ce-am făcut douăzeci de ani. N-am fost un înger.

– Lionel, a zis soția lui.

El a ridicat o mână înspre ea, de parcă trebuia să scuipe totul acum, altfel n-ar mai fi făcut-o niciodată.

– Eu am fost norocos. Am întâlnit-o pe Beatrice. Mi-am îndreptat proastele năravuri. Am o viață. Ce vreau să spun, domnule Kenzie și doamnișoară Gennaro, e că dacă ți se dă timp, vreo câteva momente de relaxare, atunci crești, te maturizezi. Te scuturi de toate mizeriile. Soră-mea…, ea încă mai crește, asta vreau să vă spun. Poate pentru că viața ei a fost dură și…

– Lionel, a zis soția lui, oprește-te, nu mai inventa scuze pentru Helene.

Beatrice McCready își trecu o mână prin părul ei zmeuriu și scurt și zise:

– Dragule, stai jos. Te rog.

Lionel i-a zis:

– Încerc doar să explic că Helene n-a avut o viață ușoară.

– Nici tu n-ai avut, i-o întoarse ea, dar tu ești un tată bun.

– Câți copii aveți? întrebă Angie.

Beatrice zâmbi.

– Unul. Matt. Are cinci ani. Acum stă cu fratele meu și cu soția lui până o găsim pe Amanda.

Lionel parcă se mai îndreaptă puțin de spate când auzi pomenindu-se de fiul lui.

– E un copil deosebit, a zis el și părea aproape rușinat de propria mândrie.

– Și Amanda? am zis.

– Și ea e un copil minunat, a zis Beatrice. Și-i prea mică să umble de una singură prin lume.

Amanda McCready dispăruse din cartier cu trei zile înainte. De-atunci s-ar fi zis că tot Bostonul era preocupat de locul unde s-ar fi putut afla. Poliția dislocase în căutarea ei mai mulți oameni decât cei care îl urmăriseră pe John Salvi după schimbul de focuri de la clinica de avorturi, cu patru ani înainte. Primarul a ținut o conferință de presă în care a pledat ca nicio altă afacere comunitară să nu aibă prioritate înaintea găsirii fetiței dispărute. Felul în care presa informa despre eveniment depășise limitele saturației: prima pagină a fiecăruia din cele două ziare de dimineață; seara, era reportajul de cea mai mare însemnătate la fiecare din cele trei televiziuni importante; actualizări ale știrilor la fiecare oră, inserate între seriale și dezbateri televizate.

Iar la capătul a trei zile – nimic. Nici măcar o urmă.

Amanda McCready fusese pe pământ vreme de patru ani și șapte luni când a dispărut. Mama ei o pusese în pat duminică seara, o mai verificase o dată pe la opt și jumătate, iar a doua zi dimineața, puțin după nouă, se uitase în pătuțul Amandei și n-a văzut decât cearșafurile păstrând încă adâncitura lăsată de trupul fiicei ei.

Hainele pe care Helene McCready le pregătise pentru fiica ei – un tricou roz, pantaloni de doc, ciorapi roz și pantofiori sport albi – dispăruseră, ca și păpușa ei preferată, o replică blondă a unui copil de trei ani care, în mod straniu, semăna cu proprietara ei, iar Amanda o botezase Pea. Camera nu prezenta urmele vreunei lupte.

Helene și fiica ei locuiau la al doilea etaj al unui bloc de trei niveluri și, cu toate că era posibil că Amanda să fi fost răpită de cineva care-ar fi pus o scară sub fereastra dormitorului ei, pe care ar fi deschis-o să poată intra, era prea puțin probabilă această succesiune a evenimentelor. Geamul și apărătoarea de muște nu arătau ca și cum ar fi fost forțate, iar terenul de la temelia zidului nu avea urmele pe care le-ar fi putut lăsa o scară.

Ce era cu mult mai probabil, dacă se lua în considerare faptul că un țânc de patru ani nu hotărăște dintr-odată că vrea să plece de unul singur de-acasă în miez de noapte, era că răpitorul intrase în apartament pe ușă, fără să spargă yala și fără să scoată balamalele din canat, pentru că astfel de acțiuni ar fi fost inutile în fața unei uși neîncuiate.

Helene McCready își luase o papară strașnică în presă atunci când se aflase această informație. La douăzeci și patru de ore de la dispariția fiicei ei, News, replica din Boston a tabloidului New York Post, afișa pe prima pagină următorul titlu, cu litere de-o șchioapă:

Hai, intră

Mama micuței Amanda a lăsat ușa neîncuiată

Sub titlu erau două fotografii, una a Amandei, cealaltă a intrării în apartament. Ușa era larg deschisă, însă, după declarațiile polițiștilor, nu așa fusese găsită ușa în dimineața descoperirii dispariției micuței. Da, era neîncuiată, dar larg deschisă – nu.

Totuși, majorității locuitorilor orașului nu-i prea păsa de această distincție. Helene McCready își lăsase fiica în vârstă de patru ani singură în apartamentul a cărui ușă era neîncuiată, în timp ce ea plecase vizavi, în casa prietenei sale Dottie Mahew. Acolo, ea și Dottie s-au uitat la TV – au urmărit două seriale de comedie și filmul săptămânii: Her Father’s Sins, cu Suzanne Sommers și Tony Curtis în rolurile principale. După știri s-au uitat și la jumătate din emisiunea “Entertainment Tonight Weekend Edition“, apoi Helene s-a întors acasă.

Cu aproximație, vreme de trei ore și patruzeci și cinci de minute, Amanda McCready fusese lăsată singură într-un apartament cu ușa descuiată. Conform presupunerilor, cândva în acel interval de timp, fetița fie se strecurase afară de una singură, fie fusese răpită.

Eu și Angie urmăriserăm îndeaproape cazul, la fel ca toată lumea din oraș, și ne zăpăcise exact cât părea să fi zăpăcit pe toată lumea. Știam că Helene McCready se supusese testului cu poligraful în privința dispariției fiicei ei și că-l trecuse. Poliția nu era în stare să găsească nicio pistă de urmărit; umbla vorba că fuseseră consultați până și mediumi. Vecinii, care ieșiseră pe stradă în acea noapte – o noapte caldă de vară indiană, astfel că mai toate ferestrele fuseseră lăsate deschise, iar pietonii hălăduiau încoace și-ncolo -, declaraseră că n-au văzut nimic care să le dea de bănuit și nici nu auziseră ceva care să semene a țipete de copil. Nimeni nu-și amintea să fi văzut vreun țânc de patru ani rătăcind de unul singur prin împrejurimi și nici una ori mai multe persoane suspecte, care să care un copil sau vreun pachet care să dea de bănuit.

Din ce-ar fi putut spune oricine, Amanda McCready dispăruse totalmente, de parcă nici nu s-ar fi născut vreodată.

Mătușa ei, Beatrice McCready, ne chemase în după-amiaza aceea. I-am spus că nu credeam că noi am puteam face mai mult decât făceau deja pentru nepoata ei o sută de polițiști, jumătate din presa bostoniană și mii de oameni obișnuiți.

– Doamnă McCready, i-am spus, păstrați-vă banii.

– Prefer să-mi salvez nepoata, a spus ea.

Acum, când din vânzoleala orei de vârf a traficului din seara aceea de miercuri nu mai rămăseseră decât niște țiuituri îndepărtate de alarme și ambalări de motoare pe bulevardul de sub ferestrele noastre, eu și Angie stăteam în biroul nostru din clopotnița bisericii Sf. Bartolomeu din Dorchester și-i ascultam pe mătușa și pe unchiul Amandei pledându-i cauza.

– Cine e tatăl Amandei? a zis Angie.

Greutatea aceea păru să se lase iarăși pe umerii lui Lionel.

– Nu știm. Eu și Beatrice credem că e un tip pe nume Todd Morgan. A fugit din oraș imediat după ce Helene a rămas gravidă. Nimeni n-a mai auzit de el de-atunci.

– Dar lista posibililor tați e lungă, spuse Beatrice.

Lionel își lăsă ochii în podea.

– Domnule McCready, am zis.

S-a uitat la mine.

– Lionel.

– Lionel, te rog ia loc, am zis.

După un scurt moment de sforțare, s-a înșurubat într-un mic fotoliu aflat de cealaltă parte a mesei de lucru.

– Acest Todd Morgan, spuse Angie de-ndată ce termină de notat numele pe-o foaie. Poliția știe pe unde se află?

– Mannheim, Germania, spuse Beatrice. S-a înrolat în armată și e detașat acolo. Era în cazarmă când a dispărut Amanda.

– Și l-au eliminat de pe lista suspecților? am întrebat. Nu putea în niciun fel să-și pună vreun prieten s-o facă?

Lionel își drese vocea, apoi își lăsă iar ochii în pământ.

– Poliția ne-a spus că el e jenat de relația sa cu sora mea și că oricum nu crede că e copilul lui.

S-a uitat la mine cu acei ochi disperați, blânzi.

– Ne-au spus că răspunsul său a fost: “Dacă-mi trebuie un broscoi care să se cace și să plângă tot timpul, pot să fac unul nemțesc.”

L-am simțit înfiorându-se, rănit și cutremurat că trebuise să-i spună nepoată-sii șobolan de pled, și-am dat din cap, înțelegător.

– Povestește-mi despre Helene, am spus.

Nu erau multe de povestit. Helene McCready era sora mai mică cu patru ani a lui Lionel, avea, adică, douăzeci și opt. Abandonase liceul “Monsignor Ryan Memorial” chiar din primul an, și încă nu-și luase diploma de care tot spunea că avea să și-o ia. La șaptesprezece ani a fugit cu un tip cu cincisprezece mai în vârstă decât ea și a trăit șase luni într-o parcare de rulote din New Hampshire, până să se întoarcă acasă cu fața învinețită/însângerată, după ce făcuse deja primul din cele trei avorturi. De-atunci muncise într-o mulțime de locuri: fusese casieriță la Stop & Shop, funcționară la Chess King, muncitoare într-o spălătorie chimică, recepționeră la poștă, dar nu reușise să-și păstreze nicio slujbă mai mult de optsprezece luni. De când îi dispăruse fiica, își luase liber de la Li’l Peach, unde lucra cu jumătate de normă, era operatoarea mașinii de loterie și nu dădea semne c-ar vrea să se întoarcă la muncă.

– A iubit-o pe fetița aceea, totuși, a zis Lionel.

Beatrice părea să aibă o cu totul altă opinie, dar rămase tăcută.

– Unde-i acum Helene? A zis Angie.

– La noi acasă, spuse Lionel. Avocatul cu care-am luat legătura ne-a spus c-ar trebui s-o ținem departe de ochii lumii, cât putem.

– De ce? am zis.

– De ce? a zis Lionel.

– Mda, vreau să zic că fetița ei e dispărută. N-ar trebui oare să facă apeluri către public? Cel puțin să împânzească tot cartierul cu afișe.

Lionel deschise gura, dar apoi o închise fără să rostească niciun cuvânt. Se uită în jos la încălțările sale.

– Helene nu e pregătită pentru așa ceva, a zis Beatrice.

– De ce nu? a zis Angie.

– Pentru că… ei bine, pentru că-i Helene, a zis Beatrice.

– Poliția monitorizează telefonul din apartamentul ei în caz că se va cere o răscumpărare?

– Da, răspunse Lionel.

– Dar ea nu-i acolo, observă Angie.

– Pentru ea a fost prea mult, spuse Lionel. Avea nevoie de intimitate.

Și-a dus mâinile înainte, s-a uitat la noi.

– A, intimitatea ei, am zis.

– Desigur, zise și Angie.

– Uite, Lionel începu să-și frământe iar șapca, știu cum poate să vi se pară. Chiar știu. Dar oamenii își arată îngrijorarea în feluri diferite, nu-i așa?

Am dat din cap, nu prea convins.

– Dacă a făcut trei avorturi, am zis și Lionel s-a cutremurat, ce-a convins-o să o nască pe Amanda?

– Cred c-a decis că e vremea.

Lionel s-a aplecat înainte și fața i s-a luminat.

– De-ați fi văzut ce încântată era în timpul sarcinii. Vreau să zic că viața ei avea un scop, știți? Era sigură că acest copil va face să fie totul mai bine.

– Pentru ea, zise Angie. Dar pentru copil?

– Exact asta am spus și eu la vremea aceea, a zis Beatrice.

Lionel se întoarse spre cele două femei, cu ochii măriți și iarăși disperați.

– Fiecare era bună pentru cealaltă, spuse el. Eu asta cred.

Beatrice se uită la pantofii ei. Angie se uita pe fereastră.

Lionel se uită iar la mine.

– Erau.

Am dat din cap, iar fața lui de dulău se relaxă, ușurată.

– Lionel, zise Angie, încă uitându-se pe geam, am citit toate articolele din ziare. Nimeni nu pare să știe cine-ar fi putut-o lua pe Amanda. Poliția pare să fie încurcată, iar Helene, conform celor apărute prin presă, zice că nici ea nu are nicio idee în această privință.

– Știu, Lionel a dat din cap.

– Bun, în regulă, Angie și-a întors fața de la fereastră și se uită la Lionel. Tu ce crezi că s-a întâmplat?

– Nu știu, zise el și-și strânse șapca în mâini atât de tare, de credeam c-are s-o rupă în pumnii lui mari. Parc-ar fi fost sorbită în ceruri.

– Helene se întâlnea cu cineva?

Beatrice pufni din vârful buzelor.

– Cineva stabil? am zis.

– Nu, răspunse Lionel.

– Presa sugerează că se învârte în compania unor indivizi respingători, spuse Angie.

Lionel ridică din umeri, de parcă ar fi fost obișnuit cu așa ceva.

– Se-nvârte pe la Filmore Tap, spuse Beatrice.

– Aia-i cea mai împuțită speluncă din Dorchester, zise Angie.

– Și gândiți-vă câte alte baruri concurează pentru onoarea asta, zise Beatrice.

– Nu-i așa rea, zise Lionel și se uită la mine cerșindu-mi sprijinul.

Mi-am ridicat mâinile, cu palmele spre el.

– De obicei port un pistol la mine, Lionel. Dar când intru în Filmore Tap devin neliniștit.

– Filmore e recunoscut ca bar de drogați, zise Angie. Se zice că pe-acolo intră și iese cocaina și heroina de parc-ar fi aripioare picante de pui. Sora ta are probleme cu drogurile?

– Vrei să zici cu heroina?

– Vrea să zică cu orice fel de drog, spuse Beatrice.

– Fumează nițică iarbă, zise Lionel.

– Nițică iarbă? am întrebat. Sau multă iarbă?

– Cât înseamnă multă? mă întrebă el.

– Ține pe noptieră vreun bong sau vreo pensă pentru jointuri? zise Angie.

Lionel îi aruncă o privire furișă.

– Nu e dependentă de niciun drog anume, spuse Beatrice. Atâta că mai degustă.

– Cocaină? am zis.

Beatrice dădea din cap, iar Lionel se uita la ea înmărmurit.

– Pastile?

Beatrice ridică din umeri.

– Ace? am zis.

– O, nu, făcu Lionel.

Beatrice a zis:

– Din câte știu eu, nu.

Se mai gândi puțin și continuă:

– Nu. am văzut-o amândoi în pantaloni scurți și maieu. Am fi văzut urme.

– Stați, ridică Lionel o mână. Ia stați. Ar trebui să o căutăm pe Amanda, nu să vorbim despre proastele obiceiuri ale soră-mii.

– Trebuie să aflăm tot despre Helene și despre obiceiurile ei și despre prietenii ei, zise Angie. Atunci când dispare un copil, motivele sunt adesea pe undeva, pe lângă casă.

Lionel se ridică în picioare, iar umbra sa acoperi tăblia biroului.

– Ce vrea să însemne asta?

– Stai jos, îi zise Beatrice.

– Nu. Trebuie să știu ce vrea să zică asta. Sugerați că soră-mea ar putea avea ceva de-a face cu dispariția Amandei?

Angie îl privi calmă, fermă.

– Asta să-mi spui dumneata.

– Nu, zise el tare. E bine? Nu.

Se uită în jos spre soția sa.

– Nu-i o infractoare, bine? E o femeie care și-a pierdut copilul. Știți asta?

Beatrice se uita în sus, spre el, cu o expresie de nepătruns pe față.

– Lionel, am zis.

El se uita în jos spre soția sa, apoi s-a uitat spre Angie.

– Lionel, am zis din nou, iar el s-a întors către mine. Tu însuți ai spus că Amanda parcă ar fi fost sorbită în cer. În regulă. Cinzeci de polițiști o caută. Poate chiar mai mulți. Voi doi vă ocupați de treaba asta. Vecinii din cartier…

– Mda, făcu el. Chiar mulți. Au fost grozavi.

– Bun. Atunci unde-i Amanda?

El s-a uitat la mine de parcă aș fi putut deodată s-o scot din vreun sertar al biroului meu.

– Nu știu.

A închis ochii.

– Nimeni nu știe, am zis. Iar dacă avem să ne ocupăm și noi de treaba asta – nu spun că o vom face…

Beatrice își îndreptă spatele în fotoliu, fără să se ridice, uitându-se la mine cu o privire grea.

– Dar dacă o vom face, atunci va trebui să pornim de la ipoteza că, dacă a fost răpită, atunci cineva din apropiații ei a făcut-o.

Lionel se așeză iarăși.

– Deci credeți c-a fost răpită.

– Dumneata nu crezi? întrebă Angie. Un copil de patru ani care-ar fi plecat de unul singur, n-ar mai putea fi după aproape trei zile pe străzi, fără să fi fost văzut.

– Mda, făcut el de parcă ar fi fost pus în fața unui lucru de care știa că e adevărat, dar pe care, până atunci, îl ținuse departe de mintea sa. Mda, probabil că aveți dreptate.

– Așadar ce facem acum? întrebă Beatrice.

– Vreți părerea mea sinceră? am zis.

Și-a înălțat ușor bărbia, ochii ei ațintiți ferm într-ai mei.

– Nu sunt sigură.

– Aveți un băiat care urmează să meargă la școală, așa-i?

Beatrice dădu din cap.

– Păstrați banii pe care ni i-ați fi dat nouă și investiți-i în educația lui.

Beatrice nu și-a mișcat capul, îi rămăsese înălțat, ușor întors spre dreapta, pentru o clipă însă ai fi putut crede c-a fost pleznită peste față.

– Deci nu veți lua cazul acesta, domnule Kenzie?

– Nu sunt convins că are vreun rost.

Vocea lui Beatrice s-a înălțat în biroul nostru strâmt.

– Un copil e…

– Dat dispărut, zise Angie. Da. Însă o mulțime de oameni o caută. Presa se ocupă pe larg de acest caz. Toată lumea din oraș și probabil majoritatea locuitorilor statului știu cum arată Amanda. Credeți-mă, majoritatea sunt cu ochii în patru și-o caută pe ea.

Beatrice se uită către Lionel, care ridică ușurel din umeri. Ea își întoarse privirea de la el și și-o aținti în ochii mei. Era o femeie mică, nu mai înaltă de cinci picioare și trei inci. Fața ei palidă, stropită de pistrui de aceeași culoare ca cea a părului, avea forma unei inimi și rotunjimi de copilă în nasul mărunțel și-n bărbie, iar pomeții îi erau precum ghindele. Însă împrejurul ei emana o aură furioasă și puternică, de parcă pentru femeia asta a ceda însemna a muri.

– Am venit la voi pentru că voi găsiți oameni, zise ea. Asta faceți voi. Acum câțiva ani l-ați găsit pe bărbatul care-a ucis toți oamenii aceia, ați salvat un copil și pe mama lui dintr-un loc de joacă. Voi…

– Doamnă McCready, a zis Angie, ridicând o mână.

– Nimeni n-a vrut să vin aici, spuse Beatrice. Nici Helene, nici soțul meu, nici poliția. “Îți risipești banii”, mi-au zis toți. “Nici măcar nu-i copilul tău”, mi s-a spus.

– Draga mea, a zis Lionel și-și puse mâna peste ale ei.

Beatrice i-a dat-o la o parte, s-a aplecat înainte până când brațele ei s-au proptit în tăblia biroului, iar ochii ei de safir erau înfipți într-ai mei.

– Domnule Kenzie, puteți s-o găsiți.

– Nu, am zis moale. Nu dacă e ascunsă cât de cât. Nu dacă o grămadă de oameni, care se pricep la fel de bine ca și noi la treburile astea, n-au fost nici ei în stare să o găsească. Noi n-am fi decât doi oameni în plus, doamnă McCready, nimic mai mult.

– Unde bateți?

Vocea ei era din nou joasă și rece.

– Unde bate? a zis Angie. La ce-ar folosi două perechi de ochi în plus?

– Dar la ce-ar dăuna? a zis Beatrice. Puteți să-mi spuneți cu ce-ar dăuna?

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Paralela 45, colecția Bestseller. Traducere din limba engleză de Onofre Bouvila.