Doamna din lac/ de Raymond Chandler

San Bernardino se cocea tremurând în dogoarea după-amiezii. Aerul era destul de fierbinte ca să-mi facă bășici pe limbă.

Conduceam prin el gâfâind. M-am oprit destul cât să cumpăr o sticlă de băutură, pentru cazul în care aveam să leșin înainte de a ajunge la altitudine mai mare și am început urcușul lung către Crestline. Pe o distanță de douăzeci și cinci de kilometri, șoseaua urca o mie trei sute de metri, dar nici măcar aici nu era cât de cât răcoare. După cincizeci de kilometri pe șosele de munte, am ajuns în zona pinilor înalți, într-un popas denumit Bubbling Springs. Avea o prăvălie de scânduri și o pompă de benzină, dar arăta ca în rai. De la popas încolo, era răcoare.

Barajul de la Puma Lake avea câte o santinelă postată la fiecare capăt și una la mijloc. Prima pe care am întâlnit-o m-a pus să închid toate geamurile mașinii înainte de a traversa barajul. La vreo sută de metri depărtare, o frânghie cu plutitoareîmpiedica vasele de plăcere să se apropie. În afară de aceste detalii, războiul părea să nu fi avut niciun alt efect asupra lacului Puma.

Pe apa albastră pluteau canoe, bărci cu motor care pufăiau și șalupe care se împăunau ca niște copii obraznici, lăsând evantaie late de spumă când întorceau în loc, iar din ele chirăiau fete care își lăsau mâinile să atârne în apă. Hurducați de siajul șalupelor, cei care plătiseră doi dolari pentru permisul de pescuit încercau să recupereze câte ceva prin peștele cu gust obosit.

Drumul se prelingea pe lângă o stâncă înaltă de granit, apoi cădea până pe pajiști cu iarbă țepoasă, unde creștea ce mai rămăsese din stânjeneii sălbatici, din lupini și din florile de căldărușă, vineriță sau purecariță. Pini înalți și galbeni împungeau cerul albastru, senin. Drumul a coborât iar, până la nivelul lacului, și peisajul s-a umplut de fete cu pantaloni colorațițipător, cu părul strâns în fileuri, cu basmale țărănești, sandale cu platformă și pulpe albe și grase. Bicicliști șerpuiau prudent dintr-o parte în cealaltă a autostrăzii și, din când în când, câte un ciudat trecea hodorogind pe un scuter.

La un kilometru și jumătate de sat, autostrada se unea cu o șosea mai puțin importantă, care făcea o curbă, întorcându-se spre munte. Dedesubtul indicatorului pentru autostradă, un alt indicator, de lemn, anunța: Little Fawn Lake 2 3/4 km. Am cârmit. Pe parcursul primului kilometru și jumătate, pe pante se zăreau cocoțate cabane rare, apoi nu mai era nimic. Imediat după aceea, un alt drum, foarte îngust, se despărțea de șosea și un alt indicator de lemn negeluit anunța: Little Fawn Lake. Drum privat. Nu intrați.

Am luat-o cu Chryslerul pe drumul cel îngust, ocolind atent, la pas, stânci uriașe de granit, apoi o cascadă micuță, și traversând un labirint de stejari întunecați, castani sălbatici, manzanita și tăcere. O coțofană a chiuit pe o creangă și o veveriță m-a certat, bătând furios cu o lăbuță în conul pe care îl ținea în brațe. O ciocănitoare cu tichie roșie s-a întrerupt din scobitul pe sub coaja unui copac destul cât să-mi arunce o privire cu un ochi ca o mărgea, după care s-a dat repede pe după trunchiul copacului, ca să mă vadă și cu celălalt. Am ajuns la o poartă cu cinci gratii și un alt indicator.

Dincolo de poartă, drumul se ondula preț de alte câteva sute de metri printre copaci și apoi, dintr-odată, m-am trezit cu un lac mic și oval la picioare, culcușit printre copaci, stânci și iarbă sălbatică, precum un strop de rouă într-o frunză făcută căuș.

La capătul dinspre mine al lacului, era un baraj de beton nefasonat, cu o balustradă de frânghie pe creastă și o roată veche de moară pe-o latură. În apropiere, se găsea o căbănuță făcută din trunchiuri de pin autohton, cu coaja pe ele.

Pe partea cealaltă, unde puteai ajunge mai încet urmând drumul și mai repede traversând pe creasta barajului, o cabană mare din lemn de sequoia se afla chiar pe malul apei și, mai încolo, separate atent, altele două. Toate trei erau încuiate și tăcute, cu draperiile trase. Cea mare avea jaluzele orizontale de un galben portocaliu și o fereastră cu douăsprezece ochiuri pe fațada dinspre lac.

Vizavi de baraj era ceva ce semăna cu un mic ponton și un chioșc pentru fanfară. Pe el era un indicator de lemn noduros, cu litere vopsite cu alb: Camp Kilcare. În împrejurimile astea, nu-i vedeam sensul, de aceea am coborât din mașină și am pornit către cabana cea mai apropiată. Undeva, în spatele ei, se auzea bufnind o secure.

Am bătut tare la ușa cabanei. Securea s-a oprit.Un glas de bărbat a răcnit de undeva. De după colțul cabanei s-au apropiat pași, niște pași inegali. Și-a făcut apariția un bărbat cu fața aspră și pielea tuciurie, ducând o secure cu două lame.

Era masiv și nu prea înalt, și mergea șchiopătând, aruncându-și puțin piciorul drept în afară la fiecare pas și balansând laba într-un arc nu foarte pronunțat. Bărbia îi era întunecată și nerasă, ochii albaștri îi erau fermi și părul încărunțit, care i se cârlionța pe după urechi, avea mare nevoie de o tunsoare. Purta blugi albaștri și o cămașă de aceeași culoare, descheiată, dezvelind un gât musculos. În colțul gurii îi atârna o țigară. Vorbea cuglas răgușit și încordat, de orășean.

-Da?

-Domnul Bill Chess?

-Eu sunt.

M-am ridicat și am scos din buzunar biletul de la Kingsley, pe care i l-am înmânat. S-a uitat la bilet cu ochii mijiți, apoi a intrat șchiopătând în cabană, de unde s-a întors cu o pereche de ochelari pe nas. A citit biletul cu atenție o dată, și încă o dată. L-a băgat în buzunarul cămășii, a încheiat clapa cu nasturele și mi-a întins mâna.

-Îmi pare bine de cunoștință, domnule Marlowe.

Ne-am strâns mâinile. Avea o palmă ca un rașpel.

– Deci vreți să vedeți cabana lui Kingsley? V-o arăt bucuros. Sper că n-o vinde, pentru numele lui Dumnezeu!

M-a cântărit atent din priviri, apoi a făcut semn cu degetul mare, arătându-mi partea de vizavi a lacului.

– S-ar putea, am zis. În California, totul e de vânzare.

– Asta așa-i. Aia e – cea din lemn de sequoia. Căptușită cu pin noduros, acoperiș de șindrile, temelie și terase de piatră, baie mare și duș, jaluzele la toate geamurile, șemineu mare, sobă cu petrol în dormitorul mare – și mamă, câtă nevoie e de ea primăvara și toamna – sobă de bucătărie combinată, pe petrol și lemn, marca Pilgrim, totul de cea mai bună calitate. Costă vreo opt mii, și ăsta e preț de cabană de munte. Plus rezervorul ei propriu sus, pe culme, pentru apă.

– Dar curent electric și telefon? l-am întrebat, doar ca să mă arăt prietenos.

– Curent electric sigur. Telefon n-are. Nu se poate pune. Și, dacă s-ar putea, ar costa o avere să tragi fir până aici.

S-a uitat atent la mine cu ochii lui albaștri și i-am întors privirea. În pofida aerului îmbătrânit, părea să fie băutor. Avea pielea aceea îngroșată, lucioasă, venele prea evidente, strălucirea din ochi.

– E cineva în ea acum? l-am întrebat.

– Nțț. Acum câteva săptămâni a fost doamna Kingsley. Acum s-a-ntors în vale. Trebuie să vină-napoi dintr-o zi în alta. Nu ți-a spus el?

Mi-am luat un aer mirat:

– De ce, vine la pachet cu cabana?

S-a încruntat, apoi a dat capul pe spate și a izbucnit în râs. Hohotele lui, ca de tractor care se îneacă, au făcut țăndări liniștea pădurii.

– Ah, ce poantă bună! a icnit el. Dacă vine la p…

A mai gâlgâit o dată, apoi gura i s-a închis ca o cursă de șoareci.

– Mda, cabana e frumușică, a zis el, măsurându-mă atent.

– Paturile sunt confortabile? l-am întrebat.

S-a aplecat spre mine și a zâmbit.

– Poate vrei un pumn în nas, mi-a replicat el.

M-am uitat la el cu gura căscată.

– Hai că aici m-ai avut, i-am spus. Habar n-am ce vrei să zici.

– De unde să știu eu dacă sunt paturile confortabile? a mârâit el aplecându-se puțin, ca să mă poată ajunge cu dreapta, dacă se dovedea a fi nevoie.

– Nu-nțeleg de ce nu, i-am spus. Dar nu insist. Pot să aflu și singur.

– Da, da, a făcut el cu amărăciune, ai impresia că nu miros un gabor, dacă-mi iese-n cale? Am jucat leapșa cu ei în toate statele Uniunii. Ai ghinion, nepoate. Și Kingsley la fel. Își angajează detectiv și-l trimite încoace, ca să vadă dacă nu-i port pijamaua, nu? Ascultă-mă bine, prietene, oi fi având eu un picior de lemn, dar femeile pe care-aș putea pune mâna…

Am întins o mână, sperând să nu mi-o smulgă și s-o arunce în lac.

– Ai luat-o pe câmpii, i-am spus. N-am venit aici ca să mă interesez de viața ta amoroasă. Nici n-am văzut-o pe doamna Kingsley. Nici pe Kingsley nu l-am cunoscut decât azi-dimineață. Ce mama naibii te-a apucat?

A lăsat privirea în pământ și s-a frecat apăsat la gură cu dosul palmei, parcă vrând să-și facă rană. Pe urmă și-a ridicat mâna în fața ochilor, a strâns tare pumnul, l-a desfăcut la loc și și-a privit atent degetele. Îi tremurau puțin.

– Scuză-mă, domnu’ Marlowe, mi-a spus el rar. Aseară mi-am cam dat în petic și acum am o mahmureală de zile mari. De-o lună nu sunt decât eu aici, sus, și-am înnebunit vorbind de unul singur. Am pățit o nepățită.

– Ceva ce se poate drege cu un păhărel?

Ochii i s-au concentrat asupra mea, cu o licărire.

– Ai așa ceva?

Am scos sticla de whisky de o jumătate și am ridicat-o, ca să vadă eticheta verde care sigila capacul.

– Nu merit, a spus el. Fir-ar să fie de treabă, nu merit. Stai să aduc două pahare – sau vrei să intri?

– E frumos aici, afară. Îmi place priveliștea.

Legănându-și piciorul, a intrat în cabana lui, de unde s-a întors cu două păhărele de sticlă. S-a așezat lângă mine, pe piatră, mirosind a sudoare uscată.

Am desigilat capacul de metal al sticlei și i-am turnat o porție zdravănă, iar mie una mai subțire. Am ciocnit și am băut. A plimbat băutura pe limbă și un surâs șters i-a mai luminat puțin fața.

– Mamă, Doamne, ce bine pică, a comentat el. Nici nu știu ce m-a apucat adineauri. Pesemne, când stai așa, singur, te-ajunge supărarea. Fără tovarăși, fără prieteni adevărați, fără nevastă. A făcut o pauză, apoi a adăugat cu o privire piezișă: Mai ales fără nevastă.

Am rămas cu privirea ațintită asupra apei albastre a lacului minuscul. De sub o piatră ca o cornișă, un pește a ieșit la suprafață într-o săgeată de lumină și un cerc de vălurele tot mai larg. Un vânticel clătina vârfurile brazilor cu un sunet ca de maree îndepărtată.

– M-a părăsit, a continuat el încet. M-a părăsit acum o lună. Vineri, 12 iunie. O zi pe care-o s-o țin minte.

Am încremenit, dar nu destul ca să nu-i mai torn niște whisky în paharul gol. Vineri 12 iunie era ziua în care se presupunea că doamna Crystal Kingsley coborâse în oraș, ca să meargă la petrecere.

– Dar n-ai dumneata chef să vorbești de așa ceva.

În ochii de un albastru-deschis se citea dorința arzătoare de a se confesa, mai limpede decât orice altceva.

– Nu e treaba mea, am spus. Dar dacă te-ajută…

A dat repede din cap.

– Te-ntâlnești cu cineva pe o bancă-n parc și începi să discuți despre Dumnezeu, a zis el. Ai observat? Sunt oameni care nu discută despre Dumnezeu nici cu prietenii cei mai buni.

– Da, știu, am zis.

A luat o gură de whisky, privind pe deasupra apei.

– Era o fată de gașcă, a spus el încetișor. Cu limba cam ascuțită uneori, dar o fată de gașcă. Între mine și Muriel a fost dragoste la prima vedere. Ne-am cunoscut într-o cârciumă din Riverside, acum un an și trei luni. Nu genul de cârciumă unde te-ai aștepta să cunoști o fată ca Muriel, dar așa a fost să fie. Ne-am căsătorit. Am iubit-o. Am știut c-a dat norocul peste mine. Și-am fost prea prost ca să mă joc doar cu ea.

M-am foit puțin, ca să-i arăt că eram acolo, dar n-am deschis gura, ca să nu rup vraja. Am rămas cu paharul neatins în mână. Îmi place să beau, dar nu când sunt folosit de alții drept jurnal intim.

– Da’ știi cum e cu căsniciile, cu toate, a continuat el trist. După o vreme, bărbații ca mine, obișnuiți, de două parale, vor să pună mâna pe o pulpă. O altă pulpă. Poate e urât, dar asta e.

S-a uitat la mine și a văzut că înțelegeam ce vrea să spună. A dat peste cap și al doilea pahar. I-am întins sticla. O coțofană a urcat într-un brad țopăind din creangă în creangă, fără sămiște din aripi sau măcar să se oprească să-și recapete echilibrul.

– Mda, a mormăit Bill Chess. Toți țărănoii ăștia sunt pe jumătate duși cu capul și o iau și eu pe urmele lor. Uită-te la mine, stau frumușel, fără să trebuiască să plătesc chirie, cu pensie bunicică în fiecare lună, cu jumate din banii de primă în obligațiuni de război. Sunt însurat cu cea mai drăgălașă blondă pe care-ai văzut-o vreodată și în tot timpul ăsta sunt plecat cu pluta și nici măcar nu-mi dau seama. Mă duc după aia.

A arătat cu mâna spre cabana de sequoia,de pe malul celălalt al lacului,care se făcuse sângerie în lumina după-amiezii.

– Chiar acolo, în curte, chiar sub geam, și cu o târfuliță țipătoare care nu-nseamnă pentru mine mai mult de un fir de iarbă. Cât de proști sunt bărbații.

A băut și al treilea pahar și a pus sticla în echilibru instabil pe o piatră. S-a scotocit în cămașă după o țigară, a aprins un chibrit frecându-l de unghia degetului mare și a pufăit rapid. Respiram pe gură, tăcut ca un spărgător ascuns după draperie.”

Din volumul cu acealași titlu în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Cornelia Bucur și Virgil Stanciu. Volumul va apărea în seria de autor Raymond Chandler.