Doamna Secretar de Stat

Madeleine Albright este prima femeie care a detinut vreodata inalta functie de Secretar de Stat al SUA. Povestea ei este una despre trairea plenara a “visului american”: implicata tarziu in politica, Albright a reusit sa se impuna intr-o functie care este, de obicei, perceputa ca fiind de resortul barbatilor. Autoarea s-a afirmat intr-o epoca framantata, fiind unul dintre factorii de decizie care au contribuit la confirmarea geopolitica a lumii in care traim azi. In timpul celor doua mandate ale sale, ea s-a confruntat cu evenimente spinoase, precum obtinerea pacii in Orientul Mijlociu, interventia armata in Kosovo si multe altele. Cititorii pasionati de istoria contemporana vor fi in egala masura incantati sa descopere portretele impresionante ale unor lideri mondiali precum VA!clav Havel, Yasser Arafat, Ariel Sharon, Benjamin Netanyahu, Regele Hussein al Iordaniei, Vladimir Putin, Slobodan Milosevici, Kim Jong Il si, nu in ultimul rand, Bill si Hillary Clinton sau Colin Powell.

Dincolo de pasionantele intrigi politice si de secretele oamenilor de stat, istoria personala a celei care s-a nascut la Praga si a facut cariera la Washington este la fel de palpitanta.

Toti avem povestile noastre. Aceasta este a mea. Ea reflecta violenta secolului care a trecut, rolul in continua crestere si schimbare al femeii, ciocnirea dintre cei care, peste tot in lume, cred in libertate si cei care pun puterea deasupra oricarei valori umane.

Inainte de a incepe sa scriu, am citit memoriile altor Secretari de Stat. Cartile erau excelente, dar abordarea nu imi parea cea mai potrivita. Doream sa combin personalul cu politicul si sa descriu nu numai ce s-a intamplat, ci si felul cum evenimentele au fost influentate de relatiile interumane. Voiam de asemenea sa ma asigur ca personajul principal nu-i plictisea de moarte pe cititori.

Multe destine evolueaza intr-un mod mai mult sau mai putin previzibil, ca apa printr-un canal bine trasat. Calatoria mea a fost diferita. Ideea ca o fiica a Cehoslovaciei, nascuta cu putin inainte de izbucnirea conflictului global, va deveni intr-o zi prima femeie Secretar de Stat cu greu putea fi atunci imaginata. A fost aproape de neconceput ca o persoana care nu detinuse nici o functie oficiala pana la varsta de 39 de ani sa devina femeia cu functia cea mai inalta din istoria Americii. Mult timp, ca adult, nu mi-am putut inchipui ca o sa ajung ce am ajuns.

Dar daca am avut un start tardiv, m-am si grabit sa recuperez. Am inceput ca voluntar, strangand fonduri pentru candidati politici si pentru cauze bune, intalnind oameni noi, extinzandu-mi constant orizonturile si obtinand in acelasi timp o diploma de doctorat. Cu sprijinul familiei mele, am trecut pragul vietii profesionale lucrand in Senat si la Casa Alba, consiliind candidati democrati la functii nationale, conducand un think tank si predand relatii internationale. An dupa an, am acumulat cunostinte, experienta si deprinderi. Putina lume auzise de mine cand presedintele Clinton m-a intrebat daca sunt dispusa sa preiau functia de ambasador al Statelor Unite la Natiunile Unite, in 1992. Dupa standardele Washington-ului, avusesem o cariera “invizibila”, dar eram pregatita.

Odata ajunsa in cercurile oficiale, a trebuit sa fac fata provocarii de a lucra intr-un mediu preponderent masculin. Provocarea nu era noua, dar nivelul era mult mai inalt, iar presiunile mai intense. Am fost adeseori intrebata daca am fost tratata de sus de catre barbati in timp ce calatoream prin lume, in statele arabe si in alte locuri cu o cultura traditionalista. Am replicat: “Nu, pentru ca, atunci cand ajungeam undeva, o faceam intr-un avion pe care scria <<Statele Unite ale Americii>>”. Oficialii straini respectau acest lucru. Mult mai multe probleme am avut cu unii oficiali din propria administratie.

Terminand colegiul la sfarsitul anilor ’50, am facut parte dintr-o generatie de femei inca nesigure daca puteau fi bune mame si sotii si puteau avea in acelasi timp cariere de succes. Din ziua absolvirii mele, pana in momentul in care a absolvit ultimul dintre copiii mei, a trebuit sa fac fata dificultatii vechi de cand lumea de a gasi un echilibru intre cerintele vietii de familie si viata profesionala. (…)

Cred ca am fost norocoasa sa lucrez cu un presedinte, Bill Clinton, care vedea clar rolul Americii ca forta unificatoare intr-o lume ce se schimba cu o viteza ametitoare. Presedintele credea, asemeni mie, ca obiectivul tarii noastre nu era acela de a fi un simplu martor al istoriei, ci de a o modela intr-un mod care sa ne serveasca interesele si idealurile. Tot el mi-a dat oportunitatea, de care nu a mai benficiat nici o alta persoana, barbat sau femeie, de a servi mandate complete, atat ca ambasador al Statelor Unite la Natiunile Unite, cat si ca Secretar de Stat. Au fost doua slujbe extrem de captivante si pe care am avut ocazia sa le indeplinesc intr-un moment in care ONU isi gasise de curand o noua forta si in care toate institutiile de politica externa, toate relatiile, ipotezele si doctrinele erau reevaluate prin prisma caderii Zidului Berlinului. (…)

Volumul de fata este o poveste personala, nu o istorie a politicii externe a administratiei Clinton si nici macar o cronica cat de cat cuprinzatoare a afacerilor internationale la sfarsitul ultimului secol. Trateaza, insa, punctele de interes, unele incluzand chestiuni care au continuat sa domine titlurile ziarelor de cand am parasit functia, printre ele terorismul, Irakul, Orientul Mijlociu si Coreea de Nord. Pericolul inerent in scrierea unei asemenea carti este ca lumea continua sa se schimbe, in timp ce textul este editat, imprimat, legat si distribuit – un proces care dureaza luni intregi. Textul acestui volum a fost terminat in tumultuoasa primavara a anului 2003. Ceea ce s-a intamplat de atunci iti este cunoscut – cititorule -, dar necunoscut mie in timp ce scriu. Ai acest avantaj si iti va influenta, sunt sigura felul cum citesti anumite capitole cheie ce urmeaza.

Vietile sunt in mod necesar dezordonate si inegale, dar exista o oarecare simetrie in povestea propriei mele existente. In timp ce pentru unii oameni diplomatia si politica externa sunt pasiuni dobandite, eu le am in sange. Tatal meu a fost diplomat si profesor si din copilarie am fost cel mai avid elev al sau.

Forte istorice similare celor care mi-au modelat destinul personal au reaparut in timpul perioadei petrecute ca factor de decizie in cadrul guvernului. Cand eram inca o fetita, familia mea a fost alungata de doua ori din casa ei, mai intai de fascisti, apoi de catre comunisti. In timpul mandatului meu, am reusit sa lupt impotriva epurarii etnice din Iugoslavia, o tara unde traisem in copilarie. Pentru cea mai mare parte a vietii mele, comunismul a divizat Europa. Mi-am petrecut cariera academica studiindu-i efectele. Odata ajunsa in functie, am putut ajuta noile natiuni democratice din centrul si estul Europei, inclusiv pamantul meu natal, Cehoslovacia, sa devina parteneri deplini ai lumii libere.

Am putut aplica lectiile propriei mele experiente pentru a sprijini aspiratiile femeilor la serviciu, la scoala si acasa. Am facut eforturi de a revitaliza Natiunile Unite, institutia pe care tatal meu o servise intr-un moment pivotal pentru existenta noastra.

Mai presus de toate, fiind martora de la o varsta frageda la ceea ce se poate intampla cand America joaca numai un rol pasiv in afacerile internationale, m-am folosit de pozitia mea pentru a conlucra strans cu aliati si prieteni de pe toate continentele pentru a construi un front unit in sprijinul libertatii si de opozitie fata de fortele intolerantei, ambitiei nelimitate si urii.

Am citit multe autobiografii si intotdeauna le-am considerat cele mai bune pe cele mai oneste. Deci onesta am incercat sa fiu chiar si cand a fost dificil. Cea mai dureroasa experienta a mea a fost divortul si incercarea de a-mi reveni. Cea care m-a marcat cel mai mult a fost sa aflu despre trecutul meu evreiesc. Cea mai trista a fost sa descopar ca trei dintre bunicii mei murisera in lagarele de concentrare. O parte importanta a acestei carti trateaza socul acestei descoperiri si complexitatea incercarii de a face fata acestor revelatii chiar in momentul in care imi incepeam activitatea de Secretar de Stat.

Cand in aceste pagini trec de la viata privata la cea publica, etapele pot parea fara leagatura intre ele, dar nu sunt. Fiecare etapa m-a pregatit intr-un fel sau altul pentru urmatoarea si a influentat ceea ce am devenit. Discutand cu tinere femei, am spus adeseori ca vietile femeilor vin in segmente, dictate in parte de biologie. Am spus si ca acest fapt este in realitate un avantaj, pentru ca le permite femeilor sa experimenteze cai diferite. Este important, cu toate acestea, sa ai o stea calauzitoare. Pentru mine, acea stea a fost intotdeauna credinta intr-una dintre promisiunile democratiei conform careia fiecare persoana ar trebui sa fie capabila sa mearga cat de departe ii permit talentele sale.

E o credinta pe care am mostenit-o de la parintii mei si pe care am dezvoltat-o pe parcursul diverselor experiente de viata: este aceeasi credinta care ii inspira pe eroii pe care i-am intalnit, cauzele pe care le-am sprijinit si milioanele de oameni pe care i-am vazut, direct sau indirect, luptandu-se zi de zi pentru a deschide altora usa oportunitatii. Credinta in idealurile democratice reflecta ce e mai bun in America si ce e mai promitator in lume. (…)

“Vreau sa fii Secretarul meu de Stat”

“Baietii sunt catatonici”, relata Tom Oliphant. “Nu au crezut niciodata ca acest lucru avea sa se intample. Jumatate din Washington este in stare de soc”. Era dupa-amiaza lui 5 decembrie 1996 si primeam o multime de mesaje de felicitare de la colegi si prieteni apropiati, precum Tom, un editorialist de la Boston Globe. “Socul” era cauzat de decizia presedintelui Clinton, din acea zi, de a ma numi in functia de Secretar de Stat.

Evenimentele care au condus la acest moment au fost influentate de traditiile specifice Washington-ului. In timp ce de la candidatii la alegeri se asteapta sa intre intr-o competitie feroce pentru functiile lor, etalandu-si virtutile si luandu-si in deradere oponentii, candidatilor la posturile in Cabinet le este alocat un rol pasiv, asemeni unei iubiri de moda veche. E considerat nepotrivit sa te lauzi, sa-i denigrezi pe altii sau sa-ti manifesti public interesul. Se cere discretie. Despre campanie nici nu poate fi vorba – sau cel putin nu se recunoaste.

Pentru cea mai mare parte a vietii mele, nu am considerat realista posibilitatea de a conduce Departamentul de Stat. In timpul campaniei pentru Dukakis, din 1988, presa a speculat ca as putea conduce Consiliul Securitatii Nationale, daca ar fi castigat. Ma puteam imagina ca o coordonatoare din spatele scenei a strategiilor, dar nu intr-un post atat de vizibil precum cel de Secretar de Stat. Dupa acele alegeri, de fiecare data cand eram prezentata cuiva care ar fi putut fi consilier pe probleme de securitate nationala, raspundeam cu fraza mea favorita pentru situatiile cu adevarat ipotetice: “Da, si daca mama ar fi avut doua roti, ar fi fost o bicicleta”.

In orice caz, anii petrecuti la Natiunile Unite imi oferisera o imensa experienta practica si o doza copioasa de expunere pubica. La sfarsitul lui 1994, cand pentru scurt timp Secretarul de Stat Christopher a avut in vedere posibilitatea demisiei, adjunctul sau, Strobe Talbott, mi-a spus ca as putea fi una dintre optiunile logice pentru a-l succeda. Astfel, ideea a prins pentru prima data cu adevarat radacini in mintea mea. Christopher nu a demisionat atunci, dar cei mai multi se asteptau ca doi ani mai tarziu, la sfarsitul primului mandat al presedintelui, sa o faca. (…)

In ziua realegerii presedintelui, Christopher si-a confirmat intentia de a demisiona. In acel moment, speculatiile legate de posibilul succesor atinsesera deja cote foarte inalte. Ghicirea identitatii persoanelor numite de catre presedinte este un mod de petrecere a timpului pe care intreg Washington-ul il savureaza. Fiecare zi aduce inca o portie de nume, comentarii si zvonuri. Toata lumea participa la acest joc irezistibil si inutil in acelasi timp, de vreme ce singurii jucatori care conteaza sunt presedintele si un mic cerc de consilieri.

In acea luna de noiembrie, zvonurile despre cine va fi Secretar de Stat se concentrau asupra a cinci nume. Favoritul era liderul majoritatii in Senat, George Mitchell, al carui succes in calitate de trimis special in procesul de pace din Irlanda de Nord adaugase formidabilelor sale abilitati politice stralucirea politicii externe. Am primit ceea ce consideram a fi o trezire la realitate, cand unii dintre cei mai buni prieteni ai mei mi-au spus fara ocolisuri ce Secretar de Stat extraordinar ar fi Mitchell. Si mai important, Tony Lake si posibil Christopher se aflau printre cei ce sustineau numirea lui Mitchell.

Richard Holbrooke era considerat a fi principalul rival al lui Mitchell. Fusese asistent al Secretarului de Stat pentru Afaceri Est-Asiatice in timpul administratiei Carter si intrase in conflict cu CSN si cu seful meu, Zbig Brzezinski, in problema politicii fata de China. In timpul campaniei prezidentiale din 1988, in vreme ce eu il consiliam pe Dukakis, Holbrooke facea acelasi lucru pentru Al Gore. (…) Holbrooke era cunoscut pentru agresivitatea sa, o calitate ce statea cateodata in calea unei diplomatii eficiente, dar si a relatiilor personale.

Doi alti candidati erau senatorul de Georgia, Sam Nunn, si ambasadorul Tom Pickering. (…)

Cel din urma nume de pe lista era al meu, de obicei precedat de cuvintele “o alta varianta” sau “un outsider”. Desi ma bucuram sa fiu mentionata, nu aveam nici o posibilitate sa-mi cantaresc sansele. Stiam ca presedintele era de acord cu mine in chestiunile de baza si avea incredere in capacitatea mea de a transmite mesajele politicii noastre externe in termeni diplomatici sau foarte fermi. Simteam ca ma vedea ca pe un bun jucator de echipa, dar nu stiam daca macar se va gandi la mine pentru cea mai importanta functie din Cabinet. Am fost incurajata cand jurnalista de la New York Times, Elaine Sciolino, a intrebat Casa Alba daca numele meu era luat in considerare si purtatorul de cuvant Mike McCurry a raspuns pozitiv, chipurile aceasta fiind chiar atitudinea presedintelui. (…)

Interviul cu presedintele avea sa fie mai lejer, dar nu stiam asta. Ma gandeam ca aveam s-o dau in bara daca eram nervoasa. Cand am intrat in Biroul Oval, mi s-a spus ca presedintele voia sa ma vada in biroul din resedinta sa de la etaj. Am fost strecurata inauntru, mi s-a oferit ceai si, in timp ce asteptam, m-am uitat prin camera la numeroasele obiecte si la un tablou masiv al unui grup de barbati inghesuiti in jurul unei hartii. Cand presedintele a intrat, mi-a explicat ca ne gaseam in Camera Tratatului; tabloul descria armistitiul hispano-american semnat acolo in 1898. Masa pe care o folosea presedintele pe post de birou fusese utilizata pentru a semna acel tratat si altele care i-au urmat, inclusiv Acordurile de la Camp David.

Dupa ce mi-a impartasit aceasta istorie, ne-am asezat unul in fata celuilalt, in doua fotolii cu rezematoare inalte pentru cap si cu o masuta de cafea intre noi. Mi-a spus ca eram prima persoana pe care o vedea si ca nu trebuia sa trecem in revista calificarile mele – imi indeplinisem atributiile extrem de bine in conditii dificile – si ca, in consecinta, aveam sa ne pastram la nivelul ideilor. A urmat o discutie comprehensiva despre viziunea presedintelui pentru cel de-al doilea mandat al sau, o viziune traversata de un entuziasm molipsitor, si despre dorinta sa de a realiza ceva in probleme dificile precum China, Iranul, Orientul Mijlociu sau relatiile cu lumea islamica. Presedintele mi-a cerut mai degraba sa spun ceea ce gandeam, decat sa-mi puna intrebari. Cu vicepresedintele ma simtisem ca in timpul unui test de aptitudini stiintifice. Intalnirea cu presedintele a fost comparabila cu partea de eseu a unui examen – in timpul carora ma simteam cel mai confortabil. M-am relaxat si am simtit ca interviul a mers bine. Pe drumul spre iesire, am trecut pe langa George Mitchell – evident, urmatorul la rand. Ne-am salutat numai, amandoi fiind constienti de ceea ce se intampla. Mi s-a spus sa ma intalnesc cu avocatii Casei Albe, care mi-au pus intrebari despre trecutul meu. La final, m-au intrebat daca exista ceva in legatura cu mine care i-ar putea surprinde. Am spus ca primisem in ultima vreme o serie de scrisori care ma faceau sa cred ca parintii mei ar fi putut fi de origine evreiasca. Avocatii au ridicat din umeri: “Si ce daca?”.

In dupa-amiaza lui 3 decembrie, ma aflam la casa din Georgetown, impreuna cu Elaine si cu Suzanne George, o avocata inteligenta si neobosita, care se ocupase de un milion de lucruri in cadrul micului meu staff de la New York. Impreuna cotrobaiam prin cutii, cautand articole pe care le scrisesem in timpul carierei mele academice. In intalnirea cu ei, oamenii presedintelui imi cerusera copii dupa tot ce publicasem in viata mea.

Telefonul a sunat. Era centralista de la Casa Alba, care ma intreba daca puteam primi un telefon de la presedinte. Am asteptat vreme de sapte minute. In timp ce stateam ascultand incordata, dar neauzind nimic, stomacul meu se comporta ca si cum as fi urcat si coborat intr-un montagne russe. Le-am spus lui Elaine si lui Suzy: “O sa vomit. Ii suna pe cei respinsi. S-a terminat. M-am ars”.

In cele din urma, presedintele a raspuns. M-a salutat si si-a cerut scuze pentru vocea sa, ragusita din cauza alergiilor. Apoi m-a intrebat despre recentele probleme de sanatate ale lui VA!clav Havel, a discutat despre problema lui Boutros-Ghali si a facut o serie de comentarii generale despre Europa. I-am raspuns cum trebuia si presedintele a inchis. “Ma suna sa imi spuna nu – am speculat – dar nu a avut curaj. Asteptati numai, il va chema pe Panetta sau pe Erskine Bowles (adjunctul lui Panetta – n.aut.) pentru a face partea dificila”. (…)

A doua zi, la New York, intr-adevar, Bowles a sunat. Am raspuns plina de resemnare si am asteptat vestile proaste. Atunci mi-a pus doua intrebari: “Daca presedintele ti-ar cere sa devii Secretar de Stat, ai accepta?” si “Vei fi disponibila sa raspunzi la un telefon al presedintelui maine dimineata la ora noua?”. “Te astepti ca cineva sa raspunda <<Nu>> la aceste intrebari”, m-am intrebat. Cu voce tare am spus: “Da, bineinteles, absolut, da”.

Elaine, Jamie si cu mine am luat ultimul avion spre Washington. (…) Incepusera sa circule zvonuri referitoare la numirea mea, asa ca Jamie a inceput sa raspunda la o multime de telefoane din partea presei, de cum am aterizat. Am rugat-o pe Elaine sa stea peste noapte cu mine in Georgetown si i-am dat una dintre camasile mele de noapte, ca sa nu mai fie nevoie sa se duca acasa. Dimineata, am stat in living in halaturi de baie roz din panza de prosop asortate, temandu-ne sa facem dus pentru ca am putea rata telefonul. A venit ora noua, apoi a mai trecut un sfert de ora. Telefonul a sunat. Era Wendy Sherman, care se interesa daca primisem vreun semn de la Casa Alba. Am raspuns in graba: “Nu, nu inca, pa”. La 9.30 telefonul a sunat din nou. Era o alta prietena, Susan Berger, sotia lui Sandy, care voia sa stie daca primisem vreun semn de la Casa Alba. Am raspuns si mai grabita: “Nu, nu inca, pa”.

Era zece fara un sfert. Beam cafea, dar corpul meu producea deja in acel moment propria sa cofeina. Inca nu-mi venea sa cred. I-am spus lui Elaine: “Presedintele s-a razgandit. Sta treaz atat de tarziu, cineva l-a convins pe parcursul noptii. S-ar putea sa nu ma lase nici macar sa raman la Natiunile Unite”. In cele din urma, la 9.47, telefonul a venit. Elaine a raspuns, a ascultat pentru o clipa, apoi mi-a dat tacuta receptorul.

“Vreau sa fii Secretarul meu de Stat”. Acestea au fost primele lui cuvinte. In sfarsit, am crezut. Cuvintele imi ieseau din gura lent: “Sunt onorata si recunoscatoare. Accept, bineinteles, si ii voi dedica toata energia”. Presedintele m-a felicitat cu caldura si a inceput sa-si ia la revedere, dar l-am intrerupt. “Va multumesc inca o data, domnule presedinte. Mi-as dori ca parintii mei sa fie inca in viata. Nu o sa va dezamagesc niciodata”.

Am pus jos receptorul, am imbratisat-o pe Elaine si m-am asezat timp de cateva minute incercand sa realizez faptul ca viata mea tocmai se schimbase. Se intamplase cu adevarat. Ma intrebam daca ii multumisem presedintelui cum trebuia, apoi mi-am spus ca voi avea timp suficient pentru asta. Am luat telefonul si mi-am sunat fiicele, sora, fratele si cat de multi prieteni am putut. Apoi am facut baie, mi-am aranjat parul, mi-am pus o rochie si o vesta rosii, un colier de perle cu un vultur drept pandantiv si m-am indreptat spre Casa Alba, unde avea sa fie facut anuntul oficial. Alaturi de presedinte si de noii mei colegi, am spus, referindu-ma la Secretarul de Stat Christopher, “Sper sa-i pot calca pe urme”.

* Din volumul Madeleine Albright, Doamna Secretar de Stat. Memorii, in pregatire la Editura RAO. Traducere de Alin Matei