Doar tu/ de Ștefan Augustin Doinaș

Când omul, prăbușit, la început,

în iarba dușmănoasă și-n țărână
adulmecă-n târâșul greu, pe-o rână,
miresmele ce se-nălțau din lut
și, nemaivrând ostatic să rămână
sub zarea strivitoare ca un scut,
se răsucea s-o urce, renăscut
și se-agața de fulgere c-o mână,
acea cumplită smulgere din smoală
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală
fu primul dans în care se zbătu,
elan de floare palidă, involtă,
vibrat pe scări de sunete spre boltă
pe care-n mers îl amintești doar tu.