Dobrogea. O scurtă istorie (II)

Se împlinesc 130 de ani de la alipirea Dobrogei la România, în timpul lui Carol I. Puțini cunosc istoria framântată a acestei provincii.

Dezvoltarea Dobrogei în secolul al XIX-lea ar fi fost mai mare fără războaiele care din nou i-au însângerat întinderea. În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești. 18.000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a otomanilor au căzut în mâinile rușilor. Cu acest prilej 65 de sate au fost rase de pe suprafața pământului. După 10 ani de la război Babadagul n-avea decât 500 de case, Isaccea 150, iar Constanța abia 68. Provincia era departe de a se fi refăcut, când, în 1853 a izbucnit războiul Crimeii. Dobrogea a fost iarăși una din principalele zone de operațiuni, înainte de transferarea lor în Crimeea.

Tratatul de la Paris din 1856 a avut o importanță enormă pentru toate provinciile românești, inclusiv pentru Dobrogea. Amestecul direct și de atâtea ori brutal al Rusiei în această zonă a fost pentru moment îndepărtat. Legăturile Dobrogei cu Principatele s-au extins și întărit; instituirea protecției colective a celor șapte mari puteri a fost urmată de deschiderea unor consulate ale puterilor creștine a căror prezență a venit în sprijinul populației nemusulmane; în 1856 s-a creat Comisia Europeană a Dunării care a contribuit la înviorarea economiei Dobrogei, la creșterea importanței politice a acestei regiuni, unde au început să fie atrase capitalurile occidentale. În sfârșit, Congresul de pace de la Paris, făcând din problema țărilor române o chestiune de importanță europeană, a înlesnit cadrul internațional favorabil unirii lor. Și după ce în 1859 s-au unit Moldova și Țara Românească, în condițiile create de războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, s-a putut uni și Dobrogea. Victoriile ruso-române de pe câmpurile de luptă din Bulgaria au reclamat această unire, pe care tratatul de pace de la San Ștefano din 3 martie 1878 și apoi Congresul de la Berlin dintre 13 iunie-13 iulie 1878 au consfințit-o. Din păcate, această unire, din cauza Rusiei, a apărut ca un schimb de teritorii românești.

Articolul 46 al Tratatului de la Berlin preciza: “Insulele formate de Delta Dunării, precum și insula Șerpilor, sandgiacul Tulcei, coprindênd districtele (cazac) Chilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Bababdag, Hârșova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primeșce apoi ținutul coprins, la sudul Dobrogei, de uă linie care începe de la Silistra și se termină la sud de Mangalia, pe Marea Négră. Linia granițelor se va fixa de comisiunea europénă instituită pentru delimitarea Bulgariei”. După cum se poate observa tratatul nu peciza cărei părți, române sau bulgare, urma să-i revină Silistra, cetate fortificată în apropierea Dunării, de o mare importanță strategică pentru ambele țări, prin poziția sa față de fluviu. Faptul va provoca tensiuni în raporturile ruso-române și bulgaro-române. Vreme de câteva luni, la sfârșitul anului 1878 și începutul lui 1879, chestiunea apartenenței Silistrei, dar mai ales a înălțimii Arab Tabia, situată la mică distanță de aceasta și care domina bătrânul fluviu prin poziția sa colinară, a răscolit pasiunile politice în cel mai înalt grad, ducând până la rechemarea baronului Stuart, reprezentantul diplomatic al Rusiei la București, ceea ce practic semnifica ruperea relațiilor diplomatice cu Imperiul țarist. Provincia intră greu în corpul statului român (abia legea din 1880 încadrează noua provincie României). Armata rusă se retrage cu greu din Dobrogea. Imperiul țarist continua să mențină aici armatele a IV-a și a XII-a, iar Carol I se plângea în jurnalul său că trebuie să vegheze ca o “santinelă la post”, conflictele zilnice cu rușii fiind o realitate. Lipsa unei delimitări precise a frontierei sudice a Dobrogei a generat o stare de anarhie în provincie, cu efecte grave asupra vieții de zi cu zi a locuitorilor, iar inexistența unei poliții organizate a acutizat starea de insecuritate, jafurile și tâlhăriile proliferând în voie. În județul Constanța locuitorii din zonele rurale, ruinați de război, erau “reduși a deveni muritori de fóme”, iar: “Populațiunea întrégă este desarmată, numai făcătorii de rele sunt armați” (sic). În cele din urmă problema delimitării graniței Dobrogei de Sud a fost tranșată oarecum în favoarea României, dar îndârjirea de care a dat dovadă Rusia într-o chestiune minoră, târguielile și jocurile de culise, manevrele neloiale ale diplomației țariste, ce se adăugau încălcării flagrante a Convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877 prin anexarea de către Imperiul de la răsărit a Basarabiei, a condus la o stare de totală neîncredere în foștii noștri aliați din timpul războiului de independență. Viața publică a fost perturbată de excesele trupei rusești, care s-a comportat adesea ca o armată de ocupație, nu ca una aliată, dând apă la moară vocilor din parlamentul României ce vedeau în teritoriul de dincolo de Dunăre numai o sursă de necazuri.

Carol I, mult mai realist, aprecia că noua provincie poate avea un viitor strălucit: “Recunoașterea măririi noastre dincolo de Dunăre trebuie să o acceptăm – deși aici un partid șconservator, n.ed.ț se străduie împotrivă – ca să avem ieșire la Mare, sigura cale pentru a impulsiona comerțul nostru. Aceste noi județe au un mare viitor, numai că trebuie să le scoatem din starea jalnică în care le-au lăsat turcii și trebuiesc construite imediat șosele și școli. Dobrogea are o reputație mai proastă decât merită, dar țara este fertilă și pământurile micului Balcan, pe care le cunosc, sunt foarte frumoase”. “Voiu iubi Dobrogea cum iubescu România din care face acum parte, ambițiunea mea ș,ț stăruințele mele vor fi de a da acestei țări desvoltarea morală și materială la care’i dă tot dreptul admirabila sa pozițiune”, anunța domnitorul la Tulcea, în timpul primei sale vizite în Dobrogea din 1879. Cu podul de la Cernavodă, cu portul și orașul Constanța, cu amenajarea litoralului de la Marea Neagră… suveranul și-a văzut visul cu ochii.

ION BULEI (n. în 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.