Dobrogea. O scurtă istorie (III)

Dobrogea românească își sporește hotarele în timpul războaielor balcanice. În al doilea intervine și România. Pentru ce intervine Romania intr-un razboi in Balcani? “Romania are un interes de prim ordin pentru ceea ce se petrece în Orient – declara I. I. C. Bratianu, la 8 august 1909, ziarului german “Neue Freie Presse”, dar ea nu este nici geograficește, nici moralicește un stat balcanic. Nu suntem, din punct de vedere geografic, un stat balcanic, fiindcă țara noastră este situată în nordul Dunarii. Nu suntem moralicește un stat balcanic, pentru ca noi nu luam parte la nici una din efervescentele și dezordinile care tulbură în permanentă popoarele din Peninsula Balcanică. Punctul de vedere al Românici este cel al marilor puteri: echilibrul forțelor. Noi ținem la pace și la statu quo”. Geografic, se putea spune, într-adevar, ca peninsula se oprea la Dunare. Dar economic, politic, cultural marele fluviu nu putea să nu fie depășit. Toata istoria politică, culturală, religioasă a României era legată de Balcani. Mai ales după luarea în posesie a Dobrogei și construirea podului de la Cernavoda. Fără libera circulație pe Marea Neagră și prin Strâmtori comerțul României ar fi fost cu totul sufocat. Stăpânirea Dobrogei presupunea, pe de alta parte, o atentă urmarire a schimbărilor din Balcani. Alaturi de menținerea statu-quo-ului un alt motiv de interes al României în Balcani erau aromânii, o ramură deosebit de activă a neamului românesc și care, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea trăiau, alături de toate celelalte popoare balcanice, “a doua renaștere”. Aromânii determinau note specifice politicii României in Balcani; față de Imperiul Otoman, dar si față de celelalte state. Cum puteau fi ajutați aromanii? In 1903 Take Ionescu declara, sintetizand o politica intreagă: “Nici un om politic nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să fondeze acolo un stat român. Tinem însă ca naționalitatea românilor din Macedonia să fie păstrată și ei să aibă garanția ca vor putea să se cultive în limba lor în toată libertatea”. Acestor două motive ale “politicii balcanice” a României li se adăugă și nemulțumirea cercurilor de la București în legătură cu modul în care s-a stabilit granița dobrogeană sudică, în 1878, nedând posibilitatea unei apărări strategice. Memoriile și notele diplomatice din 1878, 1879, 1884, 1886… pun in evidență acest fapt. In plus, la Bucuresti se știa de înțelegerile ruso-bulgare din 1902 si 1909 privind soarta Dobrogei. In cazul unor schimbări strategice intervenite în zona danubiano-balcanica România cerea compensații teritoriale. Și la izbucnirea celui de al doilea război balcanic, Romania reacționează. E semnificativ cât de încinsă e opinia publică din București si alte orașe ale țării. La fel sau chiar mai mult decât opina publica din Bulgaria pentru Macedonia. Numerose mărturii, presa vremii, corespondența diplomatică stau dovada acestei pornirii naționaliste în spiritul vremii aceleia, în care nationalismul era la el acasă în toată Europa. Sunt multi oameni politici care cer înrolarea voluntara pe front (cum, de pildă, I. I. C. Bratianu, șeful Partidului National Liberal sau N. Filipescu, unul dintre liderii conservatori).

In urma războiului și a Tratatului de la Bucuresti, România obține un teritoriu de 7.609 kmp, cu o populație de 282.778 locuitori, după o statistică din 1912: romani – 1.288 in Caliacra (unul dintre judetele ocupate), 5.314 în Durostor, deci 6.662, bulgari – 68.307 în Caliacra și 53.618 în Durostor, deci 121.925, turco-tatari: 67.824 în Caliacra, 68.400 în Durostor, deci 136.224. Se mai adaugau 11.000 țigani si 7.000 diversi. O altă statistică din 1913 dădea 58% din populație din Caliacra turco-tatară și 39% în Durostor. O statistică românescă nu există decât din 1928, când populația musulmană cuprindea 49%, iar cea bulgarească 39%. In deceniul următor, în urma plecării multor turco-tătari și a colonizărilor cu macedo-români, elementul românesc ajunge la 29%, iar cel bulgăresc la 40%. După o altă statistică, bulgărească, în momentul ocupării, Cadrilaterul avea 6.000 de români și 150.000 de bulgari. Oricum ar fi din punct de vedere al principiului naționalităților, care acorda majorității absolute un teritoriu sau altul, nici una dintre etnii nu era majoritară. In orice caz, etnia română era net inferioară celorlalte. Si nu acest criteriu a funcționat la preluarea Cadrilaterului de catre statul român. Din punctul de vedere al acestuia a funcționat doar criteriul strategic și acela al compensației (renunțarea la “vlahii săi” din Macedonia bulgărească). In plus, România s-a considerat un fel de mandatară a marilor puteri ca să aducă ordine in Balcani, unde din octombrie 1912 domina instabilitatea (guvernul român era înștiințat ca Franta acorda o mare atenție unei eventuale intervenții române, deoarece această amenințare ar fi avut darul să-i potolească pe balcanici. La fel, D. Scebeko, ministrul rus, considera că o amenințare ar fi putut potoli Bulgaria).

Cadrilaterul va rămâne in posesia României până in septembrie 1940, când, printr-o modalitate pașnică, va trece în stăpânirea Bulgariei. Preluarea Cadrilaterului in 1913 de către România a determinat atunci în Europa mai mult reacții potrivnice, în zona balcanică și central-europeană aprobări conjuncturale și nedumerire. În plus, dușmănia deschisă a bulgarilor, care au văzut in intervenția României in al doilea război balcanic un pumnal pe la spate (“o felonie si o rea credință”, cum o considera țarul Ferdinand al Bulgariei). Indiferent de culoare politică, toate guvernele Bulgariei de după 1913 vor susține o vie activitate, pe toate planurile, de recuperare a teritoriului pierdut. Prin stăpânirea Cadrilaterului, România și-a făcut rost de un inamic implacabil la sud de Dunare. A cunoscut cu acest prilej, mai ales după primul război mondial, și ceea ce s-ar putea numi terorismul etnic (termenul aparține istoricului italian Alberto Basciani). Preluarea Cadrilaterului în 1913 a fost o eroare de evaluare din partea conducătorilor de la București? Credem ca da. Dacă s-ar fi gândit în termeni strategici, de durată, atunci România trebuia să se mulțumească cu teritoriul acordat de marile puteri prin Protocolul de la Sankt Petersburg din 1913. L-ar fi avut și azi in stăpânire probabil. Altfel ea s-a comportat ca toate celelate state din Balcani, sub semnul unui naționalism mai greu de înțeles azi, dar “normal” pentru acel timp. Un însemnat om politic român, P. P. Carp, cerea oamenilor de stat să nu se ia după clamările mulțimii și după instinctele ei, ci să se lase condus de rațiunea de stat. Altfel este târât de evenimente în loc să le stapânească. Ușor de spus, greu de realizat. În 1913 P. P. Carp se găsea în tabăra acelora care strigau cel mai tare pentru un război în sud! Vremea și-a cerut totdeauna drepturile sale. Și a vămuit acțiunile oamenilor.

ION BULEI (n. 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București, a fost atașat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneția. In prezent este și director al Institutului de Stiințe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaționale de Relații Internaționale și în colegiul de redacție al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluției fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaționale, a publicat un număr considerabil de articole, studii și cărți pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României și a primit Premiul Academiei Române și Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa “Scurtă istorie a românilor” a apărut nu numai în numeroase ediții în românește, dar și în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană și greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofițer, în anul 2000.