Doi amici/ de Daniel Cristea-Enache

În epoca internetului și a tot felul de gadget-uri electronice cu viteză de propagare comunicațională, s-ar părea că dialogul, ca într-o carte a lui Mihai Șora, s-a generalizat. Dar e vorba mai mult de un zgomot de fond, decît de o comunicare reală; iar micul comerț de informații de toată mîna și de noutăți depășite a doua zi domină net schimbul de argumente și polemica de idei.

Astfel că, pentru proiectul unei cărți dialogate, încă-tinerii Vasile Ernu și Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, a genului epistolar, fie și cu autodistanțare ironică. Ceea ce ne desparte* poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul lui Manuc și debutează (“s-au iscat”, spun cei doi, în stilul lor parodic bătrînesc și cronicăresc) chiar sub această emblemă bucureșteană și românească și chiar de ziua noastră națională. Din acest punct fix pornind, din centrul de greutate și intersecție al lumii caragialiene, epistolarul de față, finalizat după patru ani, a trecut prin diferite forme și a apărut, în progresia lui, pe mai multe suporturi.

E o peregrinare ea însăși simptomatică pentru condiția de (in)stabilitate a pieței culturale autohtone. Mai întîi oral, schimbul de idei devine epistolar și e tipărit, într-o rubrică lunară, în “Suplimentul de cultură”; de aici trece în paginile “Observatorului cultural”; ultimele scrisori sînt publicate în “Noua literatură”; iar epilogul, scris de Bogdan-Alexandru Stănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu… Pentru că scriitorul mai tînăr pare obsedat de circularități simbolice, s-o notăm și pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialog substanțial începe la o cîrciumă și își are punctul final pe un blog.

Din fericire, rămîne cartea, care pune întreaga întreprindere “într-un orizont de sens”, cum ar spune Ernu. O carte de mici dimensiuni, dar extrem de plină; și o lectură, deopotrivă, delectabilă și provocatoare intelectual. Citind-o, cu tot cu prefața purtînd semnătura și marca Radu Cosașu, nu o mai poți lăsa din mînă. Aștepți, o dată cu cel ce a lansat o întrebare, răspunsul celuilalt la ea – și apreciezi, nu mai puțin, calitatea parantezelor, a digresiunilor. La Stănescu, e de admirat în primul rînd arta dezvoltării unei teme, într-o tratare concentrică ce avansează prin foraj analitic și deschideri comparatiste ori interdisciplinare. La Ernu, dimpotrivă, avem o adevărată artă a fugii de subiect și de responsabilitatea “punctuală” a comentării lui. Scriitor experimentat obligat să răspundă întrebărilor unui critic avizat, Ernu va dezvolta remarcabile strategii ocolitoare.

Altfel spus, la ofensiva tematică a amicului BAS, amicul Bazil vine cu o contraofensivă problematică. Criticul procedează sistematic și, cum am spus, concentric. Scriitorul o ia de departe și rămîne acolo, într-o zonă proprie pe care o gestionează foarte bine. Stănescu lansează îndemnuri ușor ironice (“adu-ți aminte de Durand”) și degajă, încă de la început, acidități profesorale (“sînt sigur că-ți amintești în detaliu De bello gallico“). Invitația lui, mereu reluată, în explicitul formulării și în filigranul paginii epistolare, este “haide să intrăm…”. Unde? În straturile Textului (cu majusculă), fie el de Joyce sau de Gogol, Tolstoi ori Platonov. Pentru critic, a nu fi citit o carte despre care totuși vorbești este inconceptibil; și după ce parcurge Hagi-Murad ori Jucătorul, se osîndește la vedere (e “imbecil”, “idiot”) pentru ușurătatea cu care le menționase anterior. În schimb, Ernu, cu o glumă, o paranteză și o eschivă, se îndepărtează cu relativă ușurință de astfel de puncte fierbinți, prea fierbinți, ale epistolarului și de asemenea complicații interioare ce ar trebui, în viziunea lui, puse în ecuații mai largi.

E aici o surprinzătoare încrucișare de roluri etno-caracterologice și temperamentale. Maximalismul slav, acel pe viață și pe moarte al oricărei experiențe, e absorbit de Bogdan-Alexandru Stănescu în experiența fondatoare a Artei. Iar stilul lejer-digresiv, colorat și “fugitiv” al regățenilor caragialieni este preluat, pentru a fi abundent ilustrat, de către intelectualul venit din spațiul ex-sovietic. Două fragmente edificatoare. În primul, amicul BAS analizează impecabil un Watteau: “Haide mai departe. Privește atitudinea mîinii stîngi a satirului, modul în care își ascunde, monstruos, indexul. E un rezultat al încordării, o continuare a tensiunii care intră în trup prin mîna dreaptă, cea care descoperă/ dezvăluie. Privește trunchiul pe care se sprijină cotul satirului, aflat, la fel, în continuarea piciorului adormit al nimfei: un organism la fel de monstruos precum satirul pătruns de dorință/ spaimă, dar care încearcă să iasă din frame-ul concupiscent. Poate o aluzie la inevitabilul final? Ce anume descoperă satirul lui Watteau? Un umăr, William, un umăr, un tablou. Completează kitschul unui trup grăsuț, bun de frămîntat, pe care-l privește cu oroare/ dorință, dar acoperă ceea ce ar trebui să privești în fapt. Dă zoom pe chipul satirului! Ai luat expresia lui drept anticipare a plăcerii? O băloșenie de discotecă? Nu, tati, făptura e terifiată. Privește sub trupul nimfei: ai o altă creatură monstruoasă care încearcă să fugă din tablou. Cum de doarme nimfa sub acei nori apocaliptici? Nu doarme, vînează… venator… Vezi rîtul făpturii? Ai în față unul dintre cele mai sinistre tablouri din istoria picturii…” (p. 103). De remarcat, la acest fost discipol al lui Cornel Mihai Ionescu, profunzimea și subtilitatea analitică, într-un contur de High Culture în care și inflexiunile colocviale au rolul lor de pigment. În cheia de interpretare oferită, “sinistrul” tablou ar explica perfect și un roman ca Îngerul de gips al lui Nicolae Breban, conflictul epic inaparent și relația, la prima vedere absurdă, dintre doctorul Minda și Mia Fabian. Dar (ca să formulez o întrebare nepusă din epistolarul Ceea ce ne desparte), cu cine să mai vorbești, astăzi, despre corespondențele dintre un tablou de Watteau și un roman brebanian? Tînărul critic, cu cît încearcă să ridice și să mențină nivelul, cu atît se va adresa unui cerc mai restrîns de lectori.

Și acum să vedem un fragment tipic pentru un Vasile Ernu aflat, pe culoarul post-sovietic, în mare formă: “Apropo, Stalin a scris, într-una din ședințele de partid, un bilețel pe care i l-a strecurat lui Anastas Mikoyan, specialistul în comerț al PC. Știi ce scria pe bilețel? Pun pariu pe ce vrei tu că nu ghicești. Informația e din surse sigure. Pe bilețel scria, negru pe alb, așa cum îți trimit eu pe Messenger cîte o invitație la ciorbă: «Dragă Anastas, împrumută-mi, te rog, 200 de ruble pînă la primul salariu». Semnat: «Koba». Cînd am citit chestia asta, m-am minunat și am zis: pînă și tătuca Stalin a înțeles care este soarta funcționarului și a suferit. Îți dai seama ce chinuitor trebuie să fi fost pentru el să stea la fiecare ședință de partid și să-i vadă fața de armean a lui Mikoyan, el, georgian fiind, și să se gîndească la împrumut. Apăsător. Problema mea însă nu e asta. Problema mea e alta: la ce naiba îi trebuiau lui Iosif Vissarionovici 200 de ruble?” (pp. 85-86). Amicul Bazil, scriitor deja rutinat, are instinctul scenelor, replicilor, amănuntelor senzaționale și, așa zicînd, multisemnificante. Faptul că tătucul popoarelor, omnipotentul Stalin, are nevoie de 200 de ruble este în sine nemaipomenit. Iar forma de împrumut în care își procură banii (el, Dumnezeul roșu al lagărului socialist) oferă suplimentare delicii sadomasochiste. Ernu va specula că lui Stalin îi trebuia această sumă pentru a-și cumpăra niște cărți, într-o perioadă în care “citea destul de mult și era interesat, poate excesiv de mult, de soarta literaturii” (din nou, ironie gustoasă). Dar mai interesante și mai provocatoare decît teoriile și speculațiile “ultimului eretic al Imperiului” sînt aceste forme de expresie bine rulate și structuri narativ-posesive în care el excelează.

Căci vivacitatea intelectuală a lui Vasile Ernu e în strînsă legătură cu capacitatea sa, neobișnuită, de a prelua și asimila idei, cu tot cu transformarea lor în probleme. Cei doi amici își împrumută, iarăși, datele propriului rol jucat. Cu atenția concentrată pe formele artistice și jurînd pe Joyce, criticul va dezvolta un discurs literaturocentric, cu “epifania seculară” a scriitorului și “intruziuni ale sacrului textual în vulgaritatea zilnică”. Atent mereu la probleme, la regăsirea lor în chiar întîlnirea ideală dintre societate și artă, dintre tensiunile unei epoci și literatura ei, Ernu se va livra ca o interfață artistică și scriitoricească. Îi reușește, în toate scrisorile, un discurs mobil, superficial și seducător despre lucrurile cu adevărat importante. Ca să rezum insolitul schimb epistolar de personalități: în timp ce îndîrjit-seriosul Bogdan-Alexandru Stănescu se scufundă în arta pură, relaxatul și aproape flușturaticul Vasile Ernu vorbește pe larg despre experiența de Gulag a lui Șalamov…

Cărticica lor este așadar mai mult decît o sumă de pagini și o coabitare de perspective. E un produs comun în care fiecare autor își definește și își confruntă valorile cu ale celuilalt, căutînd, prin subiectele de discuție, noi căi de atac și vechi puncte de rezistență. Dacă am citi numai contribuția unuia, efectul ar fi pe jumătate: deoarece, intrînd în logica de repere și avans proprie unei gîndiri producătoare, n-am mai asista la toate aceste întretăieri de argumente și schimbări de plan ori de registru. Epistolarul îi desparte, programatic și aproape ostentativ, pe cei doi amici pasionați de literatură, pentru a-i oferi dimpreună, îmbrățișați într-o luptă antică, unui public din cele mai diverse categorii. Volumul lor va fi probabil un succes de critică, dar și de librărie.

Disputa inițială pornise, la Hanul lui Manuc, de la o chestiune de întîietate competițională. Cine este cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor: Gogol (cum spune Ernu) sau Joyce (cum spune Stănescu)? Ce carte frumoasă ieșită dintr-o premisă falsă… Oameni buni, sînt nevoit să intru în discuția voastră pentru a vă corecta eroarea. Nu Gogol și Joyce se luptă pentru primul loc în proza lumii, ci Tolstoi și Dostoievski. N-ați știut asta? Nu-i nimic, poate că a venit timpul s-o aflați.

*) Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, prefață de Radu Cosașu, Editura Polirom, Iași, 2010, 216 p.

Fotografia lui Daniel Cristea Enache a fost realizată de Laurențiu Midvichi.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.