Doi copii la cismea

Alimentarea cu apa potabila a fost, odata cu industrializarea Bucurestilor, o problema serioasa pentru administratia si locuitorii urbei. Apa dulce a Dambovitei, cantata cu duiosie de vienezeul Henric Winterhalder, fusese otravita si trebuia filtrata ore intregi pentru umplerea unui ulcior…
Din acest motiv, spre a-si salva negotul, sacagii erau nevoiti sa coboare pretul. Insa Dambovita nu era singura sursa de apa. Fiecare mahala detinea cel putin un put la intresectia ulitelor mai mari si mai importante. Planul Borroczyn indica numeroase cismele, semnul grafic fiind o cumpana. Bineinteles, era doar un semn grafic, cumpenele putand fi intalnite doar in satele invecinate. In oras prevalau puturile cu lant (sau cu “zale”, in limbajul popular) si cismelele de piatra construite de voievozi si de inaltele fete bisericesti. Ar fi interesanta o lista a acestora pe categorii, in care sa se specifice “ctitorul”. Nu-i o treaba usoara, deoarece cismelele erau mentionate razlet si ca puncte de reper in documente; fantana in sine nu a preocupat pe nimeni. O alta problema infinit mai dificila este infatisarea lor. Nu stim cum aratau decat vreo doua-trei cismele – si acelea, din descrieri – si, partial, fantana Filaret, desenata tarziu de Szathmari. Graficianul francez Doussault le-a acrodat o oarecare atentie, insa nu le-a specificat numele.
Gravura pe care o prezentam aici nu lamureste problema amintita. Nu stim unde anume, dar in Bucurestii anului 1843 exista o cismea de piatra; bine, macar, ca avem imaginea ei.