Domnul March/ de Geraldine Brooks

Misterul vieții unui celebru personaj absent

Roman distins cu Premiul Pulitzer, în anul 2006.

21 octombrie 1861. March, un preot militar, tocmai a supraviețuit unei întâlniri cu moartea, în timp ce unitatea sa traversa râul Potomac și a trecut prin scurta, dar îngrozitoarea bătălie de la Ball’s Bluff. Când însă îi scrie soției sale, el nu vorbește despre moartea și distrugerea din jurul său, ci despre norii ce împodobesc cerul, despre dorul său de casă și despre cele patru frumoase fiice ale sale. „N-am promis niciodată că voi scrie adevărul”, își liniștește el conștiința.

Ajuns întâmplător pe moșia Clement, un loc minunat pe care îl cunoștea din tinerețe, descoperă că tot ceea ce fusese cândva frumos este acum pârjolit de război. Idealurile sale se prăbușesc, dar March nu are de ales, trebuie să meargă înainte. Va înfrunta multe alte pericole, iar viața îi va fi pusă de nenumărate ori în primejdii de moarte… Va supraviețui groaznicelor încercări ale războiului, reușind să se întoarcă la soția sa și la cele patru fiice ale lor?

Domnul March este nimeni altul decât failmosul personaj absent din clasicul roman american Micuțele doamne, de Louisa May Alcott. Inspirată de această carte a copilăriei,  Geraldine Brooks scrie povestea unui bărbat care pleacă la război, lăsându-și soția și fiicele să facă față singure vremurilor grele. De la vibrantul New England și până la Sudul atât de fascinant înainte de război, March adaugă trăirile adulților la cele optimiste ale copiilor din romanul Louisei May Alcott.

O scriitură profundă, o poveste în totalitate originală, bogată în detalii din alte timpuri, March îi asigură lui Geraldine Brooks un loc printre marii autori de ficțiune istorică.

Geraldine Brooks s-a născut în anul 1955 la Sydney, în Australia. A absolvit Universitatea din Sydney, și a lucrat o vreme ca reporter, după care și-a continuat studiile în Statele Unite ale Americii, cu un masterat în jurnalism la Universitatea Columbia, pe care l-a absolvit în 1983. În calitate de corespondentă a publicației The Wall Street Journal, Geraldine Brooks a scris despre crizele din Orientul Mijlociu, Africa și Balcani.

Împreună cu soțul ei, Tony Horwitz, cunoscut ziarist și scriitor american, a primit în 1990 Premiul Hal Boyle pentru cea mai bună corespondență din străinătate, fiind astfel încununate relatările lor din zona de conflict a Golfului Persic.

În domeniul beletristic a debutat în 2001, cu romanul Year of Wonders, devenit imediat bestseller internațional. În 2005 a publicat March (Domnul March) — inspirat de Micuțele doamne, de Louisa May Alcott — pentru care a primit, un an mai târziu, Premiul Pulitzer. People of the Book, apărut în 2008 și publicat și în limba română sub titlul Oamenii cărții de Editura Leda în 2009, a fost distins, la rândul lui, cu mai multe premii literare. În 2011 a urmat un alt roman de succes Caleb’s Crossing.

Împreună cu soțul său și cei doi fi i ai lor — Nathaniel și Bizuayehu —, locuiește în Martha’s Vineyard, Massachusetts, sau în celălalt cămin al lor, aflat în Sydney, Australia.

CAPITOLUL DOI

O nucșoară din lemn

Mai fusesem acolo într-o dimineață de primăvară, când ceața era atât de deasă pe râu, încât părea că baierele cerului și-au deșertat toți norii lăptoși în vale. Aveam optsprezece ani și bătusem cu piciorul, cu popasuri, tot drumul de la portul Norfolk. Eram zvelt și puternic, cu părul decolorat de soare, aproape alb, așa cum ieșea de sub borurile pălăriei mele de pai.

Exista pe-atunci un mic feribot, care, la cerere, oprea la un debarcader din capătul de nord al insulei. Coborâsem acolo dintr-un capriciu și am străbătut pe jos cei aproape doi kilometri până la casă, fluierând cântecul pe care-l auzisem de la barcagiul care mă trecuse râul. Cornii albi erau înfloriți de-a lungul aleii, iar aerul părea vâscos și avea gust de miere, atât de diferit de miasma de noroi a unei dimineți friguroase de mai, pe Spindle Hill! Aveam două cufere grele, legate de prăjina pe care o duceam pe umăr, astfel că eram lipsit de apărare atunci când doi dogi englezi s-au repezit la mine lătrând, făcând să salte pietrele sub labele lor groase și iuți. Era, ați putea spune, o întâmpinare obișnuită pentru un vânzător ambulant din Connecticut, reputația noastră nefiind una dintre cele mai strălucite. Prea mulți dintre noi, în goana după câștig, dăduseră cinstea pe viclenie, bunacuviința pe grosolănie.

Eu însă știam să mă port cu câinii: acasă aveam un collie care făcea cât un om când era vorba de adunat oile. Mai învățasem însă și alte lucruri în călătoria mea la nord de Norfolk, cel mai folositor fiind acela că, atunci când un cerber vine spre tine lătrând și mârâind, să-l chemi la tine cu glas vesel. Nouă câini din zece vor răspunde la frică cu agresiune și la prietenie cu veselie. Până am ajuns la casa cea mare, cele două bestii se zbenguiau pe lângă mine, frecându-și boturile umede de coapsele mele.

O tânără servitoare stătea în capul scărilor, părând surprinsă și poate puțin iritată de ce vedea. A fluierat ascuțit, iar urechile câinilor s-au pleoștit, în timp ce patrupedele se îndepărtau.

— Câinii-ăștia doi ar face mai bine să rupă fiecare câte o bucată din șuncile tale înainte să apuci să ajungi la jumătatea aleii, decât să se lingușească așa.

Vocea ei era neașteptată: rafinată și răsunătoare, ca un clopot. Stătea cu mâinile în șolduri, mâinile ei cu degete lungi, de un maroniu întunecat deasupra și rozalii dedesubt — contrast ce încă mă nedumerea — sprijinindu-se pe betelia fustei apretate, cu dungi cenușii și crem, pe care o purta cu un corsaj imaculat, fără decolteu. Pe cap avea înnodată o eșarfă vopsită în culoarea sfeclei, care producea un efect superb împreună cu sprâncenele-i arămii. Înfățișarea ei era un semn bun: o casă care își ține sclavii atât de îngrijiți era, probabil, una darnică.

În timp ce cobora treptele spre mine, mi-am lăsat jos cuferele de tinichea, mi-am scos pălăria și am arborat ceea ce speram eu că e cel mai plăcut zâmbet al meu. Manierele sunt prețuite în Sud; întâlnisem chiar și muncitori cu ziua, pe jumătate dezbrăcați și cu picioarele goale, care se purtau cu mai multă grație decât un locuitor cu educație medie din Noua Anglie. Învățasem, de asemenea, că a-i câștiga de partea ta pe servitorii cu poziții mai importante în casă e prima țintă a unui gentleman care bate drumurile cu scopul de a vinde. Ei erau, până la urmă, cei care prezentau cererea de a fi primit de stăpân — sau, lucru mai de interes pentru mine, de stăpână — și puteau face asta în moduri mai mult sau mai puțin utile.

Deoarece de la talpa încălțării și până la creștet am mai mult de un metru optzeci, să privesc o femeie drept în ochi nu e ceva obișnuit. În acea zi însă, ochii mei albastru-deschis au privit adânc în ochii ei întunecați, în care licărea un ușor amuzament. Chiar și acum îmi amintesc că eu am fost cel care și-a ferit privirea.

— Crezi că poți să mă vrăjești și pe mine, așa cum i-ai vrăjit pe câini, a spus ea, cu vocea ei limpede. Yankeu, nu-i așa? Din Connecticut? Și-a ridicat brusc bărbia și a plescăit ușor. Și ultimul vânzător ambulant care a trecut pe-aici era tot din Connecticut. I-a vândut bucătăresei un borcan de nucșoare din lemn.

— Ce rușine! am zis, și chiar credeam ce spun, deși văzusem o mulțime de falsuri asemănătoare, măsluiri ale competitorilor mei, în orele de trândăveală din jurul focului.

— Nu cred că cineva din casă ar fi interesată să-ți vadă mărunțișurile, dar ar fi o neglijență din partea noastră să nu-ți oferim o băutură rece într-o dimineață călduroasă cum este asta.

Ia te uită, mi-am zis. O sclavă neagră, poate nici măcar de aceeași vârstă cu mine, dar cu un fel de a se adresa de care nu s-ar rușina nici un mare lord. Nimeni dintre cei pe care îi știam acasă nu vorbea astfel, nici măcar pastorul.

Spindle Hill, aflat la vreo trei sute de metri înălțime, cu un singur drum îngust care duce spre el, era un loc izolat, unde oamenii vorbeau un grai rudimentar, pe care nici măcar locuitorii din Hartford, la nici treizeci de kilometri distanță, nu-l puteau înțelege cu ușurință. Acasă, eram mai degrabă un tăntălău leneș decât un pierde-vară prostănac.

Pluralul de la „casă”, în cătunul nostru cu puțini locuitori, era „căși” iar tata, când dorea să sublinieze ceva, își încheia declarația cu „zău”. Nici măcar un secol nu mă despărțea de străbunii care desțeleniseră câmpurile, scoțându-le din sălbăticia de pini, pietre și stejari; casa noastră, construită de tata într-un luminiș, apărut în urma focului pus de indienii vânători de căprioare, are doar trei camere, din scânduri nevopsite, care deja încep să se năruie. Nădăjduiam să-l pot ajuta pe tata să găsească banii pentru a ridica o altă casă, și o vreme așteptasem cu nerăbdare ziua în care mă voi întoarce cu câștigul adunat de pe urma comerțului meu. Undeva, pe lângă York sau James, încetasem însă să mai tânjesc după acea zi. Acum, spre rușinea mea, mă trezeam privind la nevestele plantatorilor lâncezind în mătăsuri, și roșind la amintirea mamei mele, istovită de muncă, cu pipa ei de lut cocoțată pe bărbia pe care se zbârleau fire rătăcite de păr, cu mâinile mereu prinse cu treburi, din clipa în care atingeau ugerul vacii, în lumina de dinainte de ivirea zorilor, și până când lăsa jos suveica de la războiul de țesut, seara târziu.

— V-aș fi foarte recunoscător pentr-o asemenea bunătate, am răspuns eu, gândindu-mă că partea bună în a te afla mereu în preajma unor oameni cu maniere nobile e inevitabila elevare a celor proprii.

Tânăra femeie m-a condus spre o latură a casei cu pereți de piatră, apoi printr-o poartă joasă, până la grădina bine rânduită din fața bucătăriei, unde vârfurile purpurii ale sparanghelului stăteau drepte ca niște santinele, iar straturile joase de căpșuni erau grele de fructele încă verzi. Aici se vor ghiftui cu căpșuni înainte ca la mine acasă să se dezghețe pământul. Am urmat-o, uitându-mă la felul în care mergea: perfect dreaptă și totuși perfect relaxată.

În bucătărie, îmbietoarele miresme de dimineață, de turte de mălai prăjite, de cafea bună și aromată, mi-au făcut stomacul să se strângă de poftă.

— Ce-mi aduseși aci, Grace? a întrebat bucătăreasa, o femeie cu șolduri largi și o față lată ce strălucea de sudoare.

Foamea mea trebuie să fi fost destul de evidentă pentru că, fără să mai întrebe, bucătăreasa mi-a pus în față o farfurie de tinichea cu turte de mălai, în timp ce mă mustra, turuind despre șiretlicurile celor de teapa mea și despre cum nu-i are la inimă pe cei care o trag pe sfoară.

Încuviințam, dând viguros din cap, în timp ce duceam cu lingura mâncarea la gură.

— N-o să găsiți niciun fel de nucșoare în cufărul meu, doamnă, am spus. Doar o mulțime de lucruri folositoare și drăgălașe, tocmai potrivite pentru bunăstarea trupului și a minții.

— Chiar așa? m-a întrebat ea, și gura largă i s-a contorsionat, într-o încercare exagerată de a arăta amenințătoare.

Mai bine arată-i lui Annie mărunțișurile alea, yankeule, și fă-o iute, că n-am vreme de tăiat frunză la câini.

Când pornisem întâia dată din Norfolk, fusesem mândru de cuferele mele frumos lăcuite, de locașurile și rafturile din interiorul lor și de legăturile iscusite menite să țină lucrurile la un loc. Conținutul îl alesesem chiar eu, cu mare grijă, și credeam atunci că marfa mea era foarte bună.

Investisem mult în mărfuri, care ar fi trebuit să trezească interesul femeilor — căci mă simt mai în largul meu în compania lor decât în prezența acelora de-același sex cu mine. Aveam piepteni din carapace de țestoasă, despre care negustorul meu m-a asigurat că sunt foarte la modă; bijuterii și amulete, granate și perle, catarame pentru săculeți de mână și hârtii de făcut bujori în obraz; esențe, uleiuri, săpunuri fine și pomezi; degetare de argint și ochelari din aur și argint în cutiuțe de șagrin; fire de mătase și de bumbac, ațe și nasturi, dar și ace cu urechi din aur și argint; penare, cuțite pentru hârtie, foarfeci (de la Roger, după recomandarea negustorului meu), cărți de joc și sigilii pentru scrisori; evantaie și coarde de vioară; și multe cuburi colorate și puzzle-uri pentru copii. Pe fundul fiecărui cufăr aveam cărți. Pe acestea nu le luasem de la negustorul din Norfolk, ci le căpătam la schimb în călătoriile mele, de oriunde puteam. Le devoram și le luam în stăpânire conținutul, înainte de a le da mai departe altcuiva, la schimb.

Eram, după cum am spus, mândru de lucrurile acestea când pornisem la drum, cu multe luni în urmă, dar acum știam că o mare parte din ce aveam erau lucruri fără valoare.

Învățasem asta treptat, căci nevestele plantatorilor își exprimaseră entuziasmul cu gentilețe, scoțând exclamații în fața bijuteriilor, însă cumpăraseră doar mărunțișuri folositoare precum jurubițe de mătase sau jocuri pentru copii. Nu cuvintele lor, ci ochii mei m-au învățat neajunsurile mărfurilor mele, pentru că multe dintre casele în care fusesem primit erau temple ale eleganței, unde chiar și un lucru atât de mărunt precum o solniță era opera unui artist renascentist din Florența sau Bruges. Iar bijuteriile! De la lustrul perlelor care se încolăceau în jurul gâturilor zvelte, fără piei atârnând, și de la gemele strălucitoare prinse în străvechi bijuterii de familie, am învățat curând să văd jalnicele mele imitații drept ceea ce erau de fapt.

Cu cărțile era însă altă poveste. De ele, cel puțin, nu trebuia să mă simt rușinat. Îmi amintesc cu de-amănuntul ce aveam la mine în acea zi, pentru că acele obiecte s-au dovedit a fi deopotrivă mijloacele ce mi-au asigurat un loc în acea frumoasă casă, dar și cauza plecării mele grăbite. Aveam cărțile mele preferate, precum Calea pelerinului, dar și noi achiziții cum ar fi poeziile și prefețele lui Wordsworth, ediția Marsh a cărții Sprijin pentru reflecție a lui Coleridge, Viața și scrisorile lui Cowper, Fiziognomia lui Lavater,

Rasselas a lui Johnson, Vicarul din Wakefield a lui Goldsmith și Eseu asupra intelectului uman a lui John Locke. Pentru copii aveam Abecedarul american al lui Noah Webster și cărți frumos ilustrate, cu fabule moralizatoare precum Vulpea și strugurii și povestea lăptăresei care a vărsat laptele.

Când a zărit cărțile, sclava înaltă, pe nume Grace, s-a ridicat și m-a întrebat dacă nu doresc un ulcior cu apă caldă, pentru a-mi face toaleta, înainte de a mă conduce în camera stăpânului. Mă bărbierisem lângă râu în acea dimineață, înainte să-l trec, dar eram bucuros că aveam ocazia să mă spăl cu apă caldă. Când Grace s-a înapoiat, mi-a spus că stăpânul mă roagă să aduc doar cărțile și să las restul. M-a condus prin coridorul îngust care lega bucătăria, camera pentru încălzit și cămara, de întinderea răcoroasă a restului casei. Casa nu era nemaipomenit de mare, nici pe departe cea mai falnică în care fusesem vreodată — unele conace, de pe plantațiile aflate de-a lungul râului James, semănau mai mult cu niște palate —, însă era perfect proporționată și rafinat decorată. Pereții albi se înălțau spre tavanele înalte, acoperite cu înflorituri elaborate și rozete din ghips. Covoarele turcești, în culori vii, încălzeau întunecatele podele de lemn. În mijlocul casei, o scară în spirală, decorată cu frunze de acant, pornea în sus din holul oval de la intrare.  Grace a făcut un gest, cu mâna ei cu degete lungi — avea mâini ce nu păreau obișnuite cu munca grea, am observat eu — indicându-mi să mă așez pe banca de marmură ce urma curbura peretelui dinspre sud, opusă ușii șagrinate, flancată de statuile de marmură ale lui Apollo și Daphne și Prometeu încătușat.

— Aici e biblioteca stăpânului meu. Va veni de îndată, a spus Grace, îndepărtându-se în grabă spre îndatoririle ei.

Masiva intrare principală a casei era în dreapta mea, cu ușa lată înconjurată de luminile reflectate de sticla fațetată, iar eu stăteam acolo privind cum lumina soarelui dimineții se răsfrânge în mici curcubeie. Deoarece privisem prea

mult spre lumină, nu l-am văzut bine când a deschis, în cele din urmă, ușa bibliotecii, pentru că stătea în umbra ei.

Impresia a fost aceea de statură înaltă, de ținută dreaptă și voce moale.

— Bună ziua, domnule. Fii bun și intră.

Am intrat, m-am oprit și m-am învârtit ca și cum aș fi fost un titirez. Era o încăpere de două ori mai înaltă decât o cameră obișnuită, cu o galerie îngustă pe mijloc. Cărțile acopereau fiecare centimetru din ea. Un birou frumos,

mare și simplu, din lemn de trandafir, se afla în mijloc.

— Augustus Clement, a spus el, întinzând mâna.

Am mutat cărțile pe brațul stâng îndoit și i-am strâns mâna absent, căci eram copleșit de magnitudinea colecției lui.

— Mereu mi-am imaginat paradisul ca fiind ceva asemănător cu o bibliotecă. Acum știu cum arată. Abia dacă mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu

voce tare, când domnul Clement a râs și m-a bătut pe umăr.

— Mai primim aici din cei ca dumneata, sau cel puțin primeam, înainte ca fiica mea să se mărite. Cred că s-a dus vorba cum că ea ar fi — cum îi spuneți voi? O țintă? O pradă ușoară? În orice caz, a cumpărat o mulțime de fleacuri de la tovarășii dumitale, de-a lungul anilor. Cred că pur și simplu îi plăcea să stea de vorbă cu bărbați tineri.

Însă n-am întâlnit până acum nici unul de acest fel, care să fie interesat de cărți. Pune-le, te rog, aici.

Le-am lăsat pe biroul din lemn de trandafir, iar el s-a uitat în treacăt la ele.

Acum, că văzusem ce bibliotecă mare avea, mă îndoiam că o să găsească ceva care să-i stârnească interesul.

Fiziognomia lui Lavater i-a atras însă atenția.

— Ediția asta e mai recentă decât a mea; sunt curios să-i văd completările. Spune-i lui Grace cât vrei pe ea și va avea grijă să fii plătit.

— Domnule, nu vând cărțile.

— Chiar?

— Le dau la schimb — dau o carte pe alta, știți. Astfel, am mereu ceva nou de citit în călătoriile mele.

— Așa, deci! Excelentă idee, a spus el. Deși nu e nici pe departe un mijloc prin care să faci profit.

— Mă interesează banii, desigur, domnule, căci un tânăr în situația mea e nevoit să fie interesat. Dar cred că nu veți gândi că sunt iresponsabil dacă vă voi spune că

sunt mai interesat în a aduna bogății ale minții.

— Frumos spus, tinere domn… March, ai spus? Ei bine, se întâmplă să am niște treburi în altă parte astăzi, așa că ce-ar fi să te folosești în voie de biblioteca mea? Acordă-ne favoarea de a cina cu noi și atunci îmi vei putea spune ce carte ți-ai dori la schimb pentru Lavater.

— Domnule, n-aș putea să vă impun…

— Domnule March, mi-ai face o deosebită favoare.

Gospodăria mea s-a împuținat zilele astea. Fiul meu este plecat cu administratorul, cu treburi. Singurătatea nu e prietenă bună cu știința. Cu siguranță, știi că noi aici, în Sud, suferim de o oarecare subnutriție a minții: prețuim arta conversației mai mult decât demersurile literare, astfel că, atunci când ne întâlnim o facem numai pentru politețuri și petreceri de plăcere. Sunt multe de spus în favoarea stilului nostru agrar de viață. Uneori, invidiez însă orașele voastre agitate din Nord, unde oameni de geniu roiesc laolaltă precum albinele, producând astfel mierea desăvârșirii intelectuale. Aș dori să discut cu dumneata despre cărți; fii atât de bun și acordă-mi o seară.

— Domnule Clement, ar fi cea mai mare plăcere pentru mine.

— Foarte bine, atunci. Aștept cu nerăbdare. S-a oprit la ușă și s-a întors. Grace mi-a spus că ai niște lucruri și pentru copii. Orice obiect ar fi, cărți cu poze sau jocuri pentru cei care nu știu să citească, am să le cumpăr, cadouri pentru mititeii sclavilor, știi. Spune-i lui Grace cât crezi că fac.

Îmi dau seama că pofta e printre cele mai importante păcate aducătoare de moarte. Și totuși poftă — gât uscat, obraji îmbujorați, apetit răvășitor — este singurul cuvânt potrivit pentru a descrie senzația pe care am avut-o în acea dimineață, în timp ce ușa pictată se închidea, iar eu am rămas singur, liber să mă înfrupt din toate acele cărți. Până spre după-amiază, eram gata să-l iubesc pe domnul Clement.

Din romanul cu același titlu, în pregătzire la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Magdalena Petruț