Dosar în Punctul Critic 3: Frica și violența/ de Paul Negri

A apărut numărul 3 al trimestrialului de diagnoză socială, politică și culturală “Punctul critic”. E deja un loc comun să spunem că publicația își onorează și de data asta numele prin conținut și abordare. În mod paradoxal, paradox datorat periodicității sale, dosarul trimestrialului se dovedește de o stringentă actualitate – Frica și violența.

În deschiderea dosarului, Eugen Uricaru încearcă să întrezărească câteva răspunsuri la întrebarea “Ce ni se întâmplă?” Comunitatea românească, consideră prozatorul, a devenit foarte nepăsătoare față de sine și față de lucrurile importante care o definesc. Această realitate nu e doar îngrijorătoare, ea trebuie și înteleasă, conștientizată: “Respectul față de sine, față de ceea ce te definește, te face puternic, te face să fii la rândul tău temut și respectat. Dacă nu-ți mai pasă de felul tău de a fi, de poporul tău, de cultura ta, de dreptatea ta, de cei care te apără și de cei care îți dau un nume, dacă nu te mai interesează de ce și unde zace înmormântat tatăl, bunicul sau toți cei care te-au făcut să fii ceea ce ești, înseamnă că nu-ți mai este teamă că poți să greșești, că nu te mai străduiești să nu greșești, pentru că nu poți greși față de ceea ce nu mai contează. Atunci când nu te mai temi de legi și de Dumnezeu, când nu te mai temi că poți greși, atunci ești gata să cazi pradă fricii. Frica te face să fii singur, să fii fără rațiune, te face să te pierzi pe tine. Teama se află în suflet iar frica se adăpostește în oase. Cu teama de a nu greși poți ieși din orice strâmtoare, pentru că teama de a nu greși e rațională, pe când cu frica în oase nu mai poți face nimic, frica ori te paralizează, ori te împinge la fapte necugetate”.

Și pentru criticul literar Alex. Ștefănescu România a devenit “o țară primejdioasă”, iar frica împrumută ceva din registrul cataclismelor naturale: “Frica inspirată de regimul comunist are ceva sumbru-metafizic. Frica inspirată de dezordinea de azi din România este o frică animalică, de genul celei de care este cuprinsă populația în timpul cutremurelor sau inundațiilor”.

Dar textele invocate mai sus sunt doar un fel de preludiu, de preambul la excelenta analiză despre “Priramida fricilor sociale din România de ieri și de azi“, semnată de profesorul universitar Septimiu Chelcea. În excursul său, profesorul Chelcea vorbește despre frica socială și funcțiile ei, încercând să realizeze o piramidă a fricilor sociale, contrapunând, în cele din urmă, piramida fricilor sociale în comunism cu piramida fricilor sociale de astăzi. Concluzia are acuratețea unei judecăți de valoare și a unui diagnostic în același timp: “De-a lungul celor 20 de ani de la prăbușirea comunismului în țara noastră, alte categorii socio-ocupaționale au început să resimtă frica socială mai difuz sau mai intens. Odată cu criza economico-financiară pe care o traversăm, frica de șomaj a luat locul fricii de a-ți pierde libertatea sau chiar viața. Se menține frica de a pierde viitorul copiilor, în condițiile abandonului școlar determinat de sărăcie, ale introducerii taxelor pentru învățământul superior, ale lipsei locuințelor și locurilor de muncă. De frica de a-și pierde locul de muncă și odată cu acesta pâinea cea de toate zilele, angajații acceptă și reducerea salariului și prelungirea programului de muncă; și orele de muncă neplătite și anularea sporurilor salariale și a altor drepturi câștigate de-a lungul timpului prin luptă sindicală. Din păcate, în România de azi frica socială este instrument de guvernare.”

Dosarul mai cuprinde două serioase studii semnate de dr. Corina Bistriceanu Pantelimon (Agresiunea “noii tradiții”) și dr. Aurelian Stoica (Frica și conspirația: factori favorizanți pentru apariția și transmiterea zvonurilor). O mențiune aparte merită comentariul Normalitatea violenței la români? semnat de Sonia Cristina Stan.

De asemenea, merită să încheiem această sumară prezentare a dosarului realizat în nr. 3 al Punctului critic cu observațiile editorialistului Mihai Milca: “După două decenii și mai bine de rătăciri prin labirintul post comunismului, societatea românească nu dă semne de a se fi eliberat de sub imperiul fricii. Frica a devenit o componentă intimă a existenței cotidiene a românilor, iar politica fricii aspiră să se substituie managementului politic și de stat grație efectelor scontate și garantate, mai ales în circumstanțele în care criza mondială a devenit laitmotivul și alibiul politicilor guvernamentale implementate în vremea din urmă sub pretextul unei noi terapii de șoc, doar în beneficiul oligarhiilor politico-financiare avide, egoiste, dornice să-și perpetueze dominația și privilegiile”.