Dracula, mortul viu

Au trecut 25 de ani de când Dracula a fost răpus în castelul lui din Tansilvania. În acest răstimp, Mina și Jonathan Harker au avut un fiu, Quincey, care visează o carieră artistică, încurajat de un misterios actor român, doctorul Seward a căzut pradă dependenței de morfină, Arthur Holmwood a lăsat furia și resentimentele să-i macine viața, iar profesorul Van Helsing a ajuns un bătrân aparent inofensiv. Echilibrul precar al vieților lor, marcate de tragediile trecutului, este spulberat atunci când o mână ucigașă începe să-i vâneze. Să fi înviat Dracula, însetat de răzbunare? Sau o forță mult mai cumplită amenință să cotropească lumea, scufundând-o în întuneric? Străzile sumbre ale Londrei invadate de cețuri devin scena unei neașteptate și sângeroase înfruntări finale.

Personajele celebre create de Bram Stoker își continuă cruciada împotriva răului în “Dracula, mortul viu”, cartea-eveniment a acestui an. Continuare a romanului “Dracula” (care a introdus vampirii în imaginarul lumii de azi), “Dracula, mortul viu”este semnat de Dacre Stoker, strănepotul lui Bram Stoker, și Ian Holt, scriitor și scenarist. Pornind de la însemnările lui Bram Stoker, aflate în arhiva familiei, cei doi au creat singura continuare legitimă romanului, în spiritul intențiilor literare și în stilul lui Stoker, părintele lui Dracula și întemeietorul genului horror.

“Dracula, mortul viu”va apărea la Editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Săndulescu.

“Cu nețărmurită iubire, Lucy”

Inscripția era singurul lucru la care se putea gândi doctorul Jack Seward acum, când simțea întunericul ajungându-l din urmă. Întunericul aducea pace, fără nici o rază care să lumineze cu brutalitate rămășițele zdrențuite ale vieții lui. Ani de zile și-i dedicase luptei împotriva întunericului. Însă acum îl aștepta cu brațele deschise.

Amintirea lui Lucy nu-i dădea pace decât noaptea. Îi simțea și acum, în vise, îmbrățișarea caldă. Preț de câteva clipe fugare, se regăsea la Londra, în vremuri mult mai fericite, când locul lui pe lume și cercetarea lui aveau un sens. Asta era viața pe care ar fi vrut să o împartă cu Lucy.

Larma din zori, zdrăngănitul rapid pe care cărucioarele lăptarilor, căruțele pescarilor și vehiculele altor negustori îl scoteau pe străzile pietruite ale Parisului năvăli peste visarea lui Seward și-l aruncă în asprimea prezentului. Se forță să-și deschidă ochii. Îl usturau ca o rană dată cu iod. În timp ce privirea îi poposea pe tavanul crăpat al camerei de hotel părăginite pe care o închiriase la Paris, se gândea la cât de mari erau schimbările din viața lui. Îl întrista să constate că și-a pierdut vigoarea. Bicepșii îi atârnau, de parcă erau săculeți de ceai, imediat după ce i-ai scos din ceainic. Venele care se vedeau pe brațe semănau cu niște râuri desenate pe o harță zdrențuită. Era o umbra a ceea ce fusese.

Seward se rugă ca moartea să vină cât mai repede. Trupul și-l hărăzise științei, spre a fi obiect de studiu la facultate. Se simțea bine la gândul că în moarte va putea să le aducă ajutor și inspirație unor viitori doctori și oameni de știință.

După o vreme, își aminti de ceas, care era și-acum cuibărit în mîna lui stângă. Îl întoarse. Șase și jumătate ! Preț de o clipă, panica puse stăpânire pe el. La dracu’. Dormise prea mult. Seward se ridică împleticit. O seringă goală se rostogoli pe masă și se sfărâmă de lemnul soios al podelei. O sticluță fumurie cu morfină era cât pe ce să aibă o soartă asemănătoare, dar el se grăbi să prindă prețiosul lichid, desfăcând cu mișcări automate cureaua de piele de pe antebrațul mânii stângi. Circulația își reveni la normal în timp ce își lăsa mâneca în jos și prindea cămașa destrămată cu butonul cu argint cu monogramă. Se încheie la vestă și își puse la repezeală jacheta. Wallingham&Sons erau cei mai buni croitori din Londra. Un costum făcut de oricine altcineva s-ar fi făcut praf cu zece ani în urmă. Vanitatea moare greu, își zise Seward chicotind fără pic de umor.

Trebuia să se grăbească dacă ținea să prindă trenul. Oare unde era adresa? O pusese la loc sigur. În clipa asta, când avea nevoie de ea, nu mai ținea minte unde e. Luă salteaua plină de paie și o răsuci cu fața în jos, inspectă partea de dedesupt a mesei șchioape, privi cu atenție sub lăzile de legume care erau folosite pe post de scaune. Răscoli prin maldăre de tăieturi din ziare. Titlurile vorbeau despre preocuparea actuală a lui Seward: povești înfiorătoare despre Jack Spintecătorul. Fotografii de la autopsia primelor cinci victime cunoscute. Femei mutilate pozând, cu picioarele desfăcute, de parcă ar fi fost în așteptarea asasinului dement. Spintecătorul era socotit un măcelar al femeilor – dar măcelarul are mai multă milă față de animalele pe care le sacrifică. Seward citise și recitise rapoartele de autopsie de nenumărate ori. Pagini întregi de teorii și idei pe care le avea, scrise pe bucăți de hârtie, pe fâșii de carton sau pe cutii de chibrite foșneau în jurul lui ca frunzele purtate de vânt.

Sudoarea care-i curgea de pe frunte începuse să-i înțepe ochii înroșiți.Dracu’ s-o ia, unde o pusese? Binefăcătorul riscase enorm ca să obțină informația. Seward nu suporta gândul că l-ar putea dezamăgi pe singurul om care mai credea în el. Toți ceilalți – cei din familia Harker, cei din familia Holmwood – abolut toți credeau că și-a pierdut mințile. Seward știa că, dacă ei ar putea să vadă camera asta, și-ar spune că părerile lor sunt îndreptățite. Cercetă cu de-amănuntul tencuiala măcinată, care purta urmele crizelor lui provocate de morfină, străluminările lui bizare scrise cu cerneală, cu cărbune, cu vin, ba chiar și cu propriul sânge. Nici un nebun n-ar putea fi mai bătător la ochi. Era convins că toate aceste însemnări vor dovedi cândva că era perfect sănătos la minte.

Printre toate cele,se afla și o pagină smulsă dintr-o carte, țintuită în perete de tăișul, cu vechi pete de sânge, al unui cuțit cu lamă curbată și mâner de os. Pe pagină apărea portretul unei frumuseți pline de eleganță, cu părul ca pana corbului. Sub fotografie, o inscripție: Contesa Elisabeta Bathory, circa 1582.

“Bineînțeles, aici am ascuns-o.” Râzând, smulse cuțitul din perete, apucă hârtia și o întoarse. Găsi adresa vilei din Marsilia, mâzgălită cu scrisul lui abia descifrabil. Mai luă crucea, țepușa de lemn și funia de usturoi care atârnau lângă portretul contesei, după care scoase un cuțit de argint dintr-o scobitură a podelei. Le puse pe toate în genta lui de medic, care avea un fund dublu, și le acoperi cu articole medicale obișnuite.

Trenul plecă din gara de Lyon fix la ora anunțată. Văzându-l cum se îndepărtează exact când el își plătea biletul, Seward traversă în goană clădirea afectată de ploi ca să ajungă la dihania pufăitoare care tocmai depășea cea de-a șaptea arcadă a stației terminus. Reuși să ajungă din urmă ultimul vagon și să se aburce înainte ca trenul să apuce să prindă viteză. In timp ce executa acel salt îndrăzneț, inima i se umflă de mândrie. Erau lucruri pe care le făcuse adesea în tinerețe, alături de texanul Quiney P. Morris și de vechiul lui prieten Arthur Holmwood.Tinerețea era un dar pe care tinerii îl iroseau. Seward zâmbi în sinea lui rememorând zilele temerare din vremea când era nevinovat…și neștiutor.

Doctorul luă loc în vagonul-restaurant impecabil în timp ce trenul se târa spre sud. Nu se mișca suficient de repede. Își consultă ceasul de buzunar; nu trecuseră decât cinci minute. Seward se întristă la gândul că nu-și mai poate umple timpul scriind în jurnal, pentru că nu-și mai putea permite luxul. N-aveau să ajungă la Marsilia mai devreme de zece ore. Acolo va găsi în sfârșit dovada care venea in sprijinul teoriilor sale și le arăta tuturor celor care se feriseră de el că nu era nebun și că avusese dreptate de la bun început.

Aveau să fie cele mai lungi zece ore din viața lui Seward.

― Les billlets, s’il vous plaît.

Seward se uită cu ochii măriți la conductorul care stătea aplecat deasupra lui cu o privire neînduplecată și nerăbdătoare.

― Iertați-mă, spuse Seward. Îi dădu conductorului biletul, potrivindu-și fularul în așa fel încât să-i acopere buzunarul sfâșiat de la piept.

― Sunteți englez? întrebă conductorul, cu un puternic accent franțuzesc.

― Da, de ce?

― Doctor?

Conductorul făcu semn din cap spre geanta medicală de la picioarele lui Seward.

― Da.

Seward urmări ochii cenușii ai conductorului care catalogau persoana jerpelită din fața lui, costumul care-i venea prost și pantofii ponosiți. Era departe de a fi imaginea unui doctor respectabil.

― Am să arunc o privire în geanta dumneavoastră, vă rog

Îi dădu geanta, pentru că realmente nu prea avea de ales. Conductorul extrăgea tacticos tot felul de sticluțe, le citea etichetele și le dădea drumul înapoi cu un clinchet. Seward știa ce caută conductorul și spera să nu-și împingă căutarile prea departe.

― Morfină, anunță conductorul ridicând vocea atât de mult încât alți pasageri începură să-i privească.

― O prescriu câteodată ca sedativ

― Aș vrea să vă văd autorizația, vă rog.

Seward începu să se caute prin buzunare. Cu mai bine de o lună în urmă, fusese semnată Convenția Internațională asupra Opiumului, care interzicea importul,vânzarea, distribuirea și exportul morfinei fără autorizație medicală. Îi luă atât de mult timp să o găsească încât, în momentul când în sfârșit scoase la lumină autorizația, conductorul era gata să tragă semnalul de alarmă. Conductorul examină hârtia, se încruntă, apoi își pironi ochii metalici pe documentul de călătorie. Regatul Unit era prima țară care introdusese fotografia pe pașapoarte. Seward pierduse mult în greutate față de momentul când fusese făcută fotografia. Culoarea părului era acum mult mai cenușie, barba avea un aspect neîngrijit, sălbatic. Omul din tren semăna foarte puțin cu omul din fotografie.

― De ce vă duceți la Marsilia, doctore?

― Tratez un pacient care se află acolo.

― Ce suferințe are acest pacient?

― Suferă de o dereglare narcisistă a personalității.

― Qu’est-ce que c’est…?

― Este o instabilitate de ordin psihologic care-l determină pe pacient să exercite un control tip animal de pradă, autoerotic, antisocial și parazitar asupra celor din jur. În plus…

― Merci. Conductorul îl întrerupse pe Seward înapoindu-i actele și biletul cu un bobârnac îndemânatic. Se întoarse și se adresă exclusiv bărbaților de la masa următoare. ― Les billets, s’il vous plaît.

Jack Seward răsuflă ușurat. Își puse hârtiile la loc în jachetă și controlă din nou ceasul de buzunar, un tic nervos. Părea că interogatoriul durase ore întregi, dar nu trecuseră decât cinci minute. Trase în jos perdeaua cu ciucuri de la fereastră ca să-și ferească ochii de lumina zilei și se adânci în scaunul capitonat cu pluș de culoarea vinului roșu.

“Cu nețărmurită iubire, Lucy”.

Strânse prețiosul ceas aproape de inimă și închise ochii pierdut în visare.

Era cu un sfert de veac în urmă. Seward ridica același ceas spre lumină ca să citească mai bine inscripția: “Cu nețărmurită iubire, Lucy.”

Ea era acolo. Și era vie.

― Nu-ți place, spuse ea bosumflată.

El nu putea să-și ia ochii de la ochii ei verzi, blânzi ca o poiană în căldura verii. Lucy avea o apucătură ciudată, urmărea gura vorbitorului de parcă ar fi încercat să guste cuvântul următor înainte să fie rostit. Iubea viața cu patimă. Zâmbetul ei putea să încălzească cea mai rece dintre inimi. Pe banca din grădină în acea zi de primăvară, Seward privea cu uimire cum soarele îi lumina șuvițele rebele ale părului roșcat care dansau în bătaia brizei, aureolându-i chipul. Parfumul proaspăt al liliacului se întâlnea cu aerul sărat al portului Whitby. De atunci încolo, de câte ori simțea mirosul liliacului, își amintea acea zi frumoasă, amară.

― Pot doar să deduc, spuse Seward, dregându-și vocea înainte să amuțească de tot, că, de vreme ce ai scris pe bilet “Iubit prieten” în loc de “Logodnic”, te-ai hotărât să nu accepți cererea mea în căsătorie.

Lucy își feri privirea, ochii i se încețoșară. Tăcerea era mai grăitoare decât orice.

― M-am gândit că e mai bine să afli de la mine, spuse Lucy suspinând. Am consimțit să mă căsătoresc cu Arthur.

Arthur fusese prietenul lui Jack de pe vremea când erau puștani. Seward îl iubea pe Arthur ca pe un frate, dar îl invidiase întotdeauna pentru ușurința cu care le căpăta pe toate. Era frumos și bogat și nu cunoscuse nici cea mai mică urmă de grijă sau de zbatere. Nici de inimă frântă.

― Înțeleg.

Propria voce îi suna în urechi ca un scheunat.

― Știi că te iubesc, șopti Lucy. Dar…

― Dar nu la fel de mult cum îl iubești pe Arthur.

Sigur că nu putea să concureze cu înzestratul Arthur Holmwood și nici nu era la fel de îndrăzneț ca celălalt admirator al lui Lucy, texanul Quincey P. Morris.

― Iartă-mă, continuă el pe un ton mai blând, înspăimântat că ar putea să o jignească. Am uitat care mi-e locul.

Lucy se aplecă și îl mângâie pe mână, cam cum ar fi făcut cu un animăluț drag.

― Am să fiu mereu lângă tine.

Înapoi în clipa prezentă, se răsuci în somn. Măcar de-ar mai putea să vadă frumusețea din ochii lui Lucy… Ultima dată când îi contemplase, în acea noapte cumplită la cavou, nu văzuse decât durere și chin. Amintirea strigătelor lui Lucy încă îi mai pârjolea sufletul.

După ce se dădu jos din tren, Seward se porni să străbată pe o ploaie torențială labirintul marseiez de case albe, blestemând momentul pe care și-l alesese. Evident, căutările lui îl aducea pe Riviera franceză în martie, singura lună ploioasă. Înainta îndârjit, aruncând priviri înapoi spre fortul Saint-Jean, care stătea ca o santinelă de piatră în portul de culoare violetă. Apoi își roti ochii de jur împrejur să studieze orașul provensal, care fusese ridicat în jurul unui sat vechi de vreo 2 600 de ani. De-a lungul străzilor se mai vedeau artefacte ale ctitorilor greci si romani. Seward deplâgea faptul că a venise într-un refugiu foarte pitoresc cu un scop atât de sinistru. Deși n-ar fi fost pentru prima oară când nenorocirea își făcea simțită prezența aici. Cu un secol în urmă, orașul de la malul mării fusese devastat de ciumă și pirați.

Seward se opri. În fața lui se ivi nedeslușit o vilă cu etaj, tipic mediteraneană, cu obloane mari de lemn și cu bare de fier forjat la ferestre. Iscodind de după norii de ploaie, luna cea rece arunca o strălucire spectrală asupra zidurilor albe. Vila era acoperită cu olane roșii care-i aminteau de unele vechi case spaniole pe care le văzuse când îl vizitase pe Quincey P. Morris în Texas, cu mulți ani în urmă. Îi dădeau un aer rău prevestitor, ba chiar neprimitor, pentru o vilă înzorzonată de pe Rivieră. Părea să fie lipsită de viață. Îi îngheță sufletul la gândul că s-ar putea să fi venit prea târziu. Seward verifică încă o dată adresa.

Aici era.

Brusc, auzi cum se apropie, cu puterea tunetului, împroșcând pietrele străzii, o trăsură trasă de cai. Se retrase sub o boltă de viță-de-vie din fața clădirii. Nu era nici urmă de strugure în păienjenișul de ramuri picurătoare. O trăsură neagră cu ornamente aurii, sofisticate, pluti în susul colinei, trasă de două iepe negre strălucitoare. Animalele se opriră fără să li se comande. Seward își ridică privirea și, spre surprinderea lui, văzu că nu există nici un fel de vizitiu. Cum era cu putință așa ceva?

O siluetă înaltă se ivi din trăsură. Iepele se repeziră să se muște una pe alta, nechezând ascuțit, cu gâturile arcuite. Apoi, spre uimirea lui Seward, plecară în trap perfect, fără ca vreun vizitiu să le mâne. Una dintre mâinile înmănușate în negru ale siluetei ținea în sus un baston, cealaltă se adânci în buzunar în căutarea unei chei, când se opri deodată de parcă și-ar fi dat seama de ceva.

― La dracu’, bombăni Seward pentru sine.

Persoana din fața ușii își lăsă capul pe-o parte, aproape ca și când ar fi auzit vocea lui Seward printre stropii de ploaie, și se întoarse încet spre vița-de-vie. Valuri de panică îl inundară pe Seward, dar reuși să-și țină cumpătul. Mâna înmănușată poposi pe borul jobenului de catifea. Când jobenul fu ridicat, dezvăluind o cascadă de bucle negre ce mângâiau umerii siluetei, Seward își birui cu greu senzația de sufocare.

Rotițele minții se învârteau amețitor. “E chiar ea!” Binefăcătorul avusese dreptate.

Contesa Elisabeta Batory stătea la intrarea vilei și arăta exact la fel ca în portretul pictat cu mai bine de trei sute de ani în urmă.

“Dracula, mortul viu” va apărea la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Carmen Săndulescu.