Dragoste/ de Isabel Allende

La cinci ani, este exmatriculată pentru indecență de la grădinița călugărițelor ursuline din Santiago de Chile. La 14 ani, citește pe furiș O mie și una de nopți în atmosfera impregnată de senzualitate orientală a Beirutului. La 30 de ani, mamă de familie, militează în America de Sud pentru emanciparea femeilor și revoluția sexuală. La 45, își descoperă jumătatea în California. Însă, după cum recunoaște chiar ea, nimic din ce a trăit nu se compară cu ceea ce și-a imaginat… Într-o savuroasă alchimie a adevărului și ficțiunii, Isabel Allende își însoțește confesiunile sentimentale și viziunea asupra nenumăratelor fațete ale iubirii cu cele mai frumoase pagini despre dragoste din romanele, povestirile și volumele autobiografice pe care le-a semnat.

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul său roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). Un an mai târziu fiica scriitoarei moare în urma unei crize de porfirie. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De același succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în toamna lui 2007 publică romanul autobiografic Suma zilelor, în 2009, Insula de sub mare, în 2011 Caietul Mayei iar în 2013 Ripper.

În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

*

*      *

A fost o vreme când am avut o lungă iubire clandestină, o relație bazată pe râs și senzualitate care a inspirat multe scene de amor din cărțile mele, numai că atunci când scriu mai importantă decât memoria este imaginația: scriu ceea ce mi-aș dori să  experimentez. Magia meseriei mele îmi permite să trăiesc viețile protagoniștilor mei, iar plăcerea de a descrie pe îndelete și grijuliu întâlnirea erotică depășește cu mult plăcerea de a o trăi…

Juan făcea parte dintre bărbații aceia arătoși și veseli cărora nici o femeie nu le rezistă la început, dar mai apoi își doresc să scape de ei, căci produc multă suferință. Nu se străduia să fie seducător (nu se străduia niciodată pentru nimic, de altminteri), era de ajuns prezența sa de mascul frumușel ca să pună femeile pe jar; de la paisprezece ani, când începuse să-și exploateze farmecele, trăia de pe urma femeilor. Râdea spunând că pierduse șirul bărbaților cărora nevestele le puseseră coarne din pricina lui și al ocaziilor în care o luase pe coajă de la soții geloși. „Dar acum toate astea s-au terminat, acum sunt cu tine, dragostea mea“, adăuga atunci ca să mă liniștească, în timp ce îi arunca ocheade soră-mii. Aspectul și felul lui de-a fi simpatic l-au făcut să fie prețuit și de bărbați, era mare băutor și jucător de cărți, avea un repertoriu nesfârșit de anecdote decoltate și planuri fanteziste de a câștiga bani fără efort. Am priceput repede că gândurile îi erau la ziua de mâine și la viitor, fiind o fire nemulțumită. La fel ca atâția alții în perioada aceea, se hrănea cu poveștile fabuloase despre Lumea Nouă, unde comorile și onorurile cele mai mari se aflau la îndemâna îndrăzneților dispuși să riște. Se credea menit isprăvilor majore, precum Cristofor Columb, care plecase pe mare înarmat doar cu propriul său curaj și descoperise cealaltă jumătate a lumii, sau Hernán Cortés, care obținuse cea mai prețioasă perlă a imperiului spa niol,  Mexicul.

— Se spune că pe-acolo s-a cam descoperit tot ce era de descoperit, spuneam eu, încercând să-l fac să se răzgândească.

— Habar n-ai ce spui, femeie! Mai sunt încă multe de descoperit. Din Panamá până în sud e pământ virgin, acolo sunt bogății mai mari decât cele ale lui Soliman.

Mă îngrozeau planurile lui, asta ar fi însemnat să ne despărțim. În plus, bunicul auzise prin cârciumi că aztecii din Mexic făceau sacrificii umane. Se formau șiruri lungi de o milă, mii și mii de nefericiți prizonieri își așteptau rândul ca să urce treptele templelor, unde sacerdoții – sperietori sinistre, pline de sânge uscat și proaspăt – le scoteau inima din piept cu un cuțit de obsidian. Trupurile cădeau pe trepte și rămâneau grămadă pe jos, mormane de carne în descompunere. Cetatea stătea pe un lac de sânge, păsările răpitoare, sătule de carne omenească, erau atât de greoaie, că nu mai puteau zbura, șobolanii erau cât câinii ciobănești. Toți spaniolii erau la curent cu aceste lucruri, dar asta nu-l speria pe Juan. În vreme ce eu coseam și brodam din zori și până-n noapte ca să agonisesc ceva bani pentru nuntă, Juan își petrecea timpul prin cârciumi, seducea fete și muieri, bea cu bărbații și visa să se îmbarce spre Indii, singura destinație pentru un bărbat de teapa lui, după cum spunea. Uneori dispărea cu săptămânile, chiar cu lunile, și se întorcea fără să dea explicații. Unde se ducea? Nu spunea niciodată, dar cum îi dădea zor cu plecatul pe mare, lumea începuse să-l ia în bătaie de joc, iar mie să-mi spună „logodnica din Indii“.

I-am suportat purtarea mai mult decât ar fi trebuit, căci eram cu capul în nori și cu trupul pe jar, cum se întâmplă îndeobște când ești îndră gostit. Juan mă făcea să râd, mă distra cu cântece și versuri picarești, mă făcea să mă-nmoi imediat cu sărutările lui. Era de-ajuns să mă atingă și plânsul mi se transforma în suspine de amor și supărarea în dorință. Bună-i dragostea, atoateiertătoare! N-am uitat prima noastră îmbrățișare, la adăpostul unei păduri. Era vară, pământul tresălta, călduț, roditor, mirosind a laur. Plecasem din Plasencia pe rând, ca să nu dăm apă la moară bârfelor, coborâserăm dealul, lăsând în urmă zidurile orașului. Ne-am întâlnit la râu, am alergat mână în mână spre pădurea deasă, am căutat acolo un loc cât mai departe de drum. Juan a adunat frunze, a făcut un cuib, și-a scos pieptarul pe care m-am întins eu, după care m-a învățat fără grabă ceremoniile plăcerii. Adusesem măsline, pâine și o sticlă de vin șterpelită de la bunicul, pe care am sorbit-o unul din gura celuilalt. Sărutări, vin, râsete, căldura care ieșea din pământ, iar noi îndrăgostiți. Mi-a scos bluza și cămășuța și mi-a lins sânii, spunându-mi că erau precum piersicile coapte și dulci, deși mie mi se păreau mai curând niște prune cam tărișoare. A continuat să mă cerceteze cu limba până când am crezut că o să mor de atâta plăcere și iubire. Mai țin minte că s-a întins pe spate pe frunze și m-a aburcat peste el, goală, udă de sudoare și dorință, căci dorea ca eu să fiu cea care să impun ritmul dansului nostru. Astfel, ușor și ca în joacă, fără spaimă și durere, mi-am pierdut virginitatea. Într-o clipă de extaz mi-am ridicat ochii spre bolta cea verde a pădurii și mai sus, spre cerul fierbinte al verii, și mi-am strigat tare și îndelung bucuria pură și simplă.

Din volumul Dragoste, de Isabel Allende, în pregătire la Editura Humanitas fiction, Seria de autor Isabel Allende. Traducere de Cornelia Rădulescu. Volumul va fi lansat de Ziua îndrăgostiților, pe 13 februarie, la librăria Cișmigiu