Dragostea pe înțelesul cititorului isteț/ de Alex Goldiș

Una dintre cele mai frumoase cărți de critică nu doar din 2012, ci, poate, din ultimii ani, e recent apăruta “Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă”* a Mihaelei Ursa. În primul rând, pentru că ea umple un gol în peisajul criticii românești. După 90, când n-a virat direct spre jurnalistică, critica românească s-a încruntat întru refacerea canonului literar, angajându-se în programul general de “revizuiri” și reconsiderări.

Nu zic că acestea din urmă nu sunt necesare, nici că ele sunt complete la ora actuală. Cu atât mai puțin că volumele unor critici precum Eugen Negrici, Sanda Cordoș, Iulian Costache Andrei Terian, Paul și Bianca Cernat (pentru a enumera câțiva dintre autorii cei mai de seamă din ultimii ani) nu sunt utile în clarificarea unor problematici cruciale în istoria literară românească. Constat doar că a dispărut aproape fără urme acea critică gratuită – speriată probabil și de inflația obligațiilor CNCSIS și ISI – care făcea casă bună cu eseul și cu reflecția morală. Ubi sunt, așadar, Ibrăileanu sau Zarifopol, Paleologu și Manolescu din “Teme”, autori care și-au scris măcar o parte din textele critice cu plăcerea de cititor ingenuu la vedere?

Cartea Mihaelei Ursa e cu atât mai surprinzătoare cu cât aproape nimic n-o recomanda să scrie un eseu hedonist despre ficțiunea erotică occidentală. Bine crescută la școala clujeană de critică și istorie literară, autoarea a arătat până acum preocupări constante pentru abordarea teoretică a literaturii. “Optzecismul sau promisiunile postmodernismului” era nu atât o inventariere a fenomenului literar viu, cât mai degrabă o încercare de circumscriere a unei paradigme. Iar “Scriitopia”, cartea următoare, construia în filigran imaginea unui teoretician doct și serios, capabil să dialogheze dezinvolt pe teme teoretice de mare actualitate.

Astfel încât, încă din primele rânduri, “Eroticon” capătă aspectul de utopie personală a interpretului. E, cu alte cuvinte, cartea pe care Mihaela Ursa și-ar fi dorit s-o scrie dintotdeauna. Faptul decurge, pe de o parte, din aspectul confesiv al “tratatului” – cum e subintitulat, nițel ironic – nu mai mare de 200 de pagini. La baza acestei biblioteci erotice de uz personal stă, după cum mărturisește autoarea, nu doar experiența cu cărțile, ci și experiența “de viață” în cel mai pur sens al cuvântului. Referințe mai mult sau mai puțin directe, dincolo de cărți, sunt și “textele existențiale care sunt bărbatul și copiii mei, oamenii pe care îi iubesc, prietenii și studenții mei cei înțelepți înainte de vreme, dar care n-au apucat nici să trăiască totul, nici să iubească până la capăt”. Cartea nu cade niciodată însă în stereotipia “trăiristă” și în exhibarea kitsch a propriilor experiențe biografice. Mihaela Ursa aderă mai degrabă la modelul cercetătorului participativ – în vogă în disciplinele umaniste americane -, capabil să gireze cu propria personalitate autenticitatea descoperirilor științifice.

Pe de altă parte, caracterul de carte visată – a book comes true – provine din dezinvoltura pe care și-o asumă interpretul în interiorul ei. Mânată de pasiunea pentru propriul subiect, Mihaela Ursa regăsește în “Eroticon” o triplă libertate: a materialului de lucru, a abordării și a mizelor. Autoarea are în vedere un corpus foarte larg de texte, cu treceri vertiginoase între etaje temporale, culturi și chiar discipline diferite. Platon, Dante, Shakespeare, Jane Austin, Tolstoi, Flaubert, Boris Vian, Marquez, Bataille, Nabokov, Bruckner și mulți alții sunt invocați integral sau doar episodic din unghiul teoriilor sau al practicilor erotice. Reflecții, scene reprezentative, frânturi de imagini compun, mozaicat, acest tratat despre iubire menit să pună întrebări pe cât de simple, pe atât de stringente și de captivante: De ce e asociată femeia cu Răul? Cum s-a ajuns la înțelegerea sexualității ca păcat originar? De ce iubirea maritală nu e un subiect de ficționalizare? Cum s-a transformat iubirea-pasiune în discurs pasional? etc. Volumul câștigă în intensitate prin dublarea acestor problematici majore printr-un registru jos, parodic, extrem de savuros. Titlul fiecărui capitol, nu mai lung de două-trei pagini, rezumă o treaptă dintr-un traseu de inițiere subtil și amuzant, astfel încât cartea s-ar fi putut foarte bine numi și “Dragostea povestită pe înțelesul cititorului inteligent”. “Unde ni se arată cum poate ucide un nume”, “Autorul îndrăgostit”, “Unde se poate înțelege de ce au uraganele nume de femei”, “Nu eu, Doamne! Eva e de vină!”, “Unde se arată că pe Don Juan îl interesează bărbații”, “Cum li se recomandă femeilor să mimeze orgasmul”, “Curtezana și material girl”, “Despre cum ajunge teribila Catarina o biată păsărică”, “Make love, not war!”, “Unde se vede că Platon râde uneori”, “Androginul – un sughiț discursiv”, sunt doar câteva dintre tematicile colorate de Mihaela Ursa cu mult umor.

De unde nu rezultă nicidecum un tratat neserios, ci doar unul redactat în tonalitatea adecvată unui subiect atât de proteic. Cuprinsă de ciclotimiile iubirii-pasiune pentru propria tematică, autoarea se deghizează pe rând în istoric al ideilor, în comparatist, în critic literar și, pentru a pune stăpânire pe obiectul dorinței odată pentru totdeauna, în …teoretician menit să așeze totul în concepte. Căci flirtului cu ipostazele fragmentare ale discursurilor amoroase îi urmează, aproape logic, angajamentul conjugal față de câteva instrumente critice specializate. Mihaela Ursa privește toată această materie literară nărăvașă din două unghiuri teoretice extrem de fertile: “eroticonul” și “erotologia”. Primul e chiar nucleul central al ficțiunii amoroase, întrucât postulează suspendarea caracterului discursiv al literaturii în favoarea celui vizual: “definesc eroticonul drept o imagine vizuală concentrată, la care avem acces prin intermediul discursului literar aflat la dispoziție, dar în înțelegerea căruia discursul verbal dispare, se face nevăzut pentru a permite mai degrabă lectura proprie poeticilor vizuale în analiza imaginii, a figurii. Cu alte cuvinte, ficțiunea amoroasă ne obligă să vedem mai degrabă decât să citim”. De aici și miza majoră a cărții: redescoperirea, în spatele tratatului de poetică amoroasă, a lecturii de plăcere și a relației nemediate dintre critic și operă. Celălalt concept, “erotologia”, e mai practic, în măsura în care își propune să inventarieze diferite tipuri de “pseudo-explicații”, de “ideologii ale erosului”, menite să-i restaureze discursiv adevărul ultim. Androginismul, platonismul, iubirea-pasiune, idilismul, iubirea-boală sunt doar câteva dintre aceste tipologii.

Noroc că, urmând cursul propriei plăceri, Mihaela Ursa nu-și urmărește îndeaproape tipologiile. Frumusețea “Eroticonului” constă în faptul că tocmai când autoarea începe să se ia în serios cu distincțiile și taxinomiile, o dorință secretă o readuce în informul viu al textului. Ceea ce face ca analizele pe texte literare clasice, mult bătătorite, să devină originale și nuanțate. Câteva dialoguri din Platon beneficiază de o lectură în cheie parodică, bine susținută de argumente naratologice. Excelent identifică autoarea, apoi, imaginile obstacolelor necesare din poveștile amoroase ale lui Lancelot sau Don Quijote. Preferatele mele sunt, însă, reflecțiile și asocierile libere între Madame Bovary și Anna Karenina, cu totul simptomatice pentru prospețimea privirii critice: “Doamna Bovary are capacitatea de a-și șterge identitatea de fiecare dată când copiază comportamentul vreunui personaj de roman. Ea se lasă, într-un fel, locuită când de un personaj, când de altul, ca un medium prin care lumea cărților și lumea vieții sale comunică, de aceea, ea nu știe cine este, iar ceilalți sunt mereu circumspecți față de lipsa ei de consecvență temperamentală (…) Cu Anna, lucrurile stau cu totul altfel: fascinând deopotrivă bărbați și femei, ea constituie un centru de atracție empatică pentru celelalte personaje ale romanului. Rădăcina acestei relații cu sistemul romanului se află tocmai în anti-bovarismul său clar: când se visează în locul personajelor despre care citește, Anna Karenina se visează invadându-le viața cu propria personalitate, cu propria viață, dezlocuindu-le pentru a face loc unui elan vital și unei dorințe de a trăi care nu mai încap în propria viață”.

Probabil că lucrul cu adevărat remarcabil la “Eroticon” nu e atât plăcerea cu care a fost scris, vizibilă la toate nivelele textului, cât caracterul ei molipsitor, capabil să împace și cititorul fără tragere de inimă spre critica literară.

*) Mihaela Ursa, “Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă”, Cartea românească, București, 2012, 216 p.