Dramaturgia romaneasca in noua zile

Nu fiindca ar suferi neaparat de sindromul reintemeierii, Maria Adriana Hausvater, tanarul director general al Nationalului timisorean, si selectionerul unic Cristina Modreanu si-au propus sa opereze modificari in modul de concepere a Festivalului dramaturgiei romanesti, care, in vremea din urma, dadea ingrijoratoare semne de oboseala. Gazda si principal organizator al celei de-a XII-a editii – care s-a consumat la Timisoara intre 16 si 24 septembrie -, Teatrul National “Mihai Eminescu” s-a gandit, nu fara temei, sa profite de ocazie pentru a face un nou pas spre repozitionarea sa in viata culturala a orasului. Astfel
s-ar putea explica cooptarea in staff a unor intelectuali de frunte – de care, slava Domnului, urbea nu duce lipsa – sau completarea ofertei teatrale cu o serie de concerte sustinute tarziu, in noapte, de nume prestigioase.
Dar cum festivalul e, in principal, unul de teatru, fireste ca centrul sau de interes l-a reprezentat portofoliul de spectacole. Un portofoliu generos, caruia i se pot aduce putine reprosuri. Selectionerul si-a respectat promisiunea de a opera distinctii nu “pe baza de generatie si geografie”, ci “numai pe criterii de valoare”, izbutind deopotriva sa creeze “un echilibru intre viziunea regizorilor romani consacrati si cea a tinerilor creatori, cu totii interesati, in maniere diferite, de aducerea in scena a creatorilor autohtoni”. Care autori poarta nume dintre cele mai onorabile, pe afis regasindu-se Caragiale si Mihail Sebastian, Alina Nelega si Stefan Caraman, Matei Visniec ori foarte tinerii Gianina Carbunariu, Nicoleta Esinencu, Vera Ion si Peca Stefan. Geografia s-a extins atat de tare incat oferta a cuprins si excelentul spectacol cu Scaunele, regizat de Victor Ioan Frunza, in fabuloasa scenografie a Adrianei Grand, la Teatrul German de Stat din Timisoara, trecandu-se peste detaliul ca Eugene Ionesco, desi de origine romana, nu apartine totusi literaturii dramatice romanesti. Si cum nimic nu mai e pur in lumea noastra, iar stergerea frontierelor dintre genuri a devenit o realitate, spectacolelor pe textele autorilor dramatici deja amintiti li s-au adaugat Banchetul sau Calea spre Momfa (Teatrul National din Cluj, Teatrul National “Radu Stanca” din Sibiu si Muzeul Lite-raturii Romane din Bucuresti), in care, prin juxtapunerea unor poeme de Ioan Es. Pop, Ion Muresan si Lucian Vasilescu, regizorul Mihai Maniutiu a ilustrat, intr-un tulburator spectacol, tema mortii ca experienta ireversibila, si Un tramvai numit Popescu (Teatrul National Radiofonic), scenariu de Gavriil Pinte dupa poemele lui Cristian Popescu. Dupa cum Teatrul National din Timisoara a propus o adaptare a romanului-reportaj Athanae Palace de R. G. Waldek, adaptare infaptuita de regizorul Alexander Hausvater si poetul Robert Serban. Moment deloc lipsit de semnificatie in procesul de dinamizare si redefinire a profilului trupei, solicitand la maximum actorii, jucat in opt limbi, spectacolul lasa mai curand impresia unui film construit pe scena. Printr-o succesiune de flash-uri, cu o materie dramaturgica insuficient ordonata si o supraaglomerare de semne, montarea ii creeaza spectatorului o oarecare stare de disconfort ce nu provine in totalitate, din nefericire, dintr-o autentica provocare estetica. Athanae Palace Hotel reconstituie mai degraba viata agitata a unui mare centru cosmopolit – hotelul -, ca ultim bastion al multiculturalismului intr-o Europa amenintata de spectrul extremismelor de tot felul, decat cele sapte luni dramatice (iunie 1940-ianuarie 1941) din istoria Romaniei, carora autoarea cartii le-a fost martora.
Noaptea furtunoasa, un mai vechi spectacol al Teatrului National din Bucuresti in regia lui Felix Alexa, si-a pastrat nealterata forta energiilor ce
l-au recomandat, la premiera, ca o infaptuire de seama, in vreme ce O scrisoare pierduta (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj) s-a transformat intr-o tulburatoare epistola de constiinta pe care regizorul Gabor Tompa o trimite contemporanilor sai, atragandu-le atentia asupra degradarii unei ultime valori, cea biologica, intr-o lume ce pune in pericol esenta insasi a fiintei umane. The Sunshine Play de Peca Stefan la Teatrul Luni de la Green Hours, in regia Anei Margineanu, Zuckerfrei/Fuck you Eu.Ro.Pa! de Nicoleta Esinencu la Teatrul “Fani Tardini” din Galati, in regia lui Alexandru Berceanu, monologul Amalia respira adanc de Alina Nelega, regizat de Gavril Cadariu la Teatrul “Ariel” din Targu-Mures, mady-baby.edu de Gianina Carbunariu, in directia de scena a autoarei la Teatrul Foarte Mic, ori Morti si vii de Stefan Caraman, regizat de Ion Sapdaru la Ateneul Tatarasi din Iasi s-au situat la bune cote de profesionalitate, cu diverse nuantari ale cuvantului. Revazut, Vitamine de Vera Ion, montat la acelasi Teatru Foarte Mic de Ana Margineanu, mi-a dat acelasi sentiment de lucrare – dramaturgica, dar si scenica – neterminata.
Favoritul festivalului a fost Matei Visniec, prezent cu patru spectacole ilustrand momente diferite din creatia dramaturgului: Angajare de clovn de la Teatrul “Maria Filotti” din Braila in regia lui Radu Nichifor (o montare nitelus cam laxa), La femme comme champ de bataille, montat de Alexandra Badea la Compania Europ-Artes, Voix dans la nuit, in care marioneta e pusa inteligent in slujba teatrului politic, si Richard al III-lea se interzice, in viziunea regizoarei Catalina Buzoianu si a actorilor Teatrului “Bulandra”. Acest text, relativ recent, isi confirma pe scena nucleele de teatralitate cu care l-am creditat la lectura, chiar daca montarea sufera de un “barochism” exagerat si de supradimensionare.
Lansarile de carte, o montare in limba ebraica a Stelei fara nume, o alta, a Caderii lui Camus (ambele, la Karov Theatre din Tel Aviv), spectacolele-lectura din dramaturgia canadiana francofona si dezbaterile (uneori, cu substanta) au completat cele noua zile consacrate dramaturgiei autohtone.
Mircea Morariu, Timisoara, 22 septembrie 2006