Dresură de lei/ de Ioana Revnic

Prefață

Deambulări îndrăznețe în culisele literaturii române

(fragmente)

de Vitalie Ciobanu

De câțiva ani, în presa noastră culturală a apărut un nume nou, Ioana Revnic. O tânără tenace, harnică și ambițioasă. O mare iubitoare de literatură, o cititoare pasionată. Ioana Revnic și-a dezvoltat o vocație aparte pentru dialogurile literare, pe care le-a publicat în ultimii ani în Familia, România literară, revista Cultura și Ziarul de Duminică, reunindu-le în volumul pe care îl avem în față. Ioana Revnic aduce în interviurile sale candoarea Transilvaniei natale, rigoarea și acuratețea universitarului de croială central-europeană, îndulcită cu plăcerea zăbavei valahe la care își invită interlocutorii. Își construiește cu grijă dialogurile/scenariile apropierii, studiază opera viitorilor săi intervievați, se documentează îndelung, alege momentul potrivit – trebuind, uneori, să desfășoare un impresionant asediu, cvasi-cotidian, ca un agent de teren, înarmându-se cu răbdare și cu știința prealabilă a psihologiei “țintei” sale. De altfel, titlul cărții spune multe despre felul de abordare al Ioanei Revnic: ea își dresează intervievații, le îmblânzește asprimea sau reticența de primă instanță, atacă temele centrale ale creației lor, dovedind rigoare și competență academică, le ridică temele “la fileu”, stimulându-le pofta de vorbă, prin ingenioase schimbări de registru, îi face să își dezvăluie fragmente din interioritatea vulnerabilă, dosită în spatele “efigiei” cu care ne-au obișnuit, cu care s-au impus în conștiința publicului românesc: Alex Ștefănescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, George Bălăiță, Nicolae Breban, Petru Popescu, Ilie Constantin, Emil Brumaru, Adrian Popescu, Ana Blandiana, Emil Hurezeanu, Mihai Cimpoi, Mirela Stănciulescu…

Am un sentiment insolit ca prefațator al unei cărți care cuprinde între coperțile ei atâtea nume importante ale literaturii române contemporane, iar faptul că autoarea a considerat că îmi pot așeza alături de acești scriitori propriile opinii mă obligă să privesc cu mai multă atenție la “compania” în care am nimerit și la felul în care acești creatori se “dezgolesc” sub tirul întrebărilor ce le-au fost adresate.

Ioana Revnic a reușit să obțină mai mult decât niște răspunsuri punctuale la întrebările ei: a adunat un șir de confesiuni ce surclasează strategiile de imagine ale celor chestionați. Poeți, prozatori, eseiști și critici, autori de istorii literare, constructori de reviste, de instituții culturale sau de “locuri ale memoriei”, cum este Sighetul -, scriitorii “dresați” de Ioana Revnic – unii dintre ei, adevărate răpitoare, carnasieri nemiloși! – vorbesc despre ei înșiși cu o plăcere lesne sesizabilă și o predispoziție ce contrazice tiparul unui interviu “clasic”, privit mai ales ca un scurt interstițiu între două cărți, ca un prilej de divertisment între două isprăvi literare. Parafraza, cochetăria, jocul de glezne, sinceritățile abrupte, umflarea premeditată a “mușchilor” analitici sau parada de metafore constituie elementele obligatorii ale acestui spectacol oferit de invitații Ioanei Revnic.

Autoarea a ales să recurgă, aproape în fiecare caz, la niște introduceri narative: e o mică ceremonie de inițiere a cititorului în atmosfera dialogului care urmează, o modalitate originală care sporește intriga și captează atenția publicului, oferindu-i acces la reversul psihologic al temei. Elementele de decor, specificul împrejurărilor în care se poartă discuția, stările de spirit ale scriitorului intervievat, dar și propriile mici istorii care asigură legătura dintre jurnalist și scriitor sau o seamă de “accidente” colaterale fac parte din economia acestor interviuri, sporindu-le savoarea și ineditul. Cum este, de exemplu, întâmplarea cu reportofoanele Ioanei Revnic care s-au blocat chiar la începutul dialogului cu Alex Ștefănescu, ea trebuind să recurgă la un subterfugiu, pentru a depăși momentul neplăcut.

Altădată, autoarea revine pentru a reformula anumite întrebări, a aduce precizări asupra subiectului dezbătut, sau pur și simplu pentru a-i surprinde pe scriitorii intervievați într-o stare de spirit mai propice. La fel de firesc, “filmul” își abandonează subit convenția ficțională, camera de luat vederi a autoarei lunecă în lături, dezvăluind fragmente de ambient: piese de mobilier, obiecte care completează intimitatea scriitorului, cum sunt, de pildă, numeroasele aparate de radio din biblioteca lui Mircea Horia Simionescu – un hobby, o ciudățenie care îl transformă din autor în personaj.

Într-o altă situație, discuția se întrerupe pentru ca ilustrul intervievat să schimbe câteva cuvinte cu persoana care a intrat în încăpere, ca apoi firul să se reînnoade firesc, din punctul unde rămăsese. E un efect ce accentuează senzația de autenticitate, accesul la timpul interzis (nouă, profanilor) al unor momente unice, extrase din banalul cotidian, în care s-a petrecut actul comuniunii dintre cei doi convorbitori. Iată o secvență cu Nicolae Breban, Cristina, soția acestuia, și Ioana Revnic, care înregistrează… “ieșirea din cadru”: “Unii mă întreabă de ce scriu romane atât de ample. Romanele mele sunt ample pentru că temele sunt foarte mari. Dacă vrei să scrii Frații Karamazov nu poți să te rezumi la șaptezeci de pagini, oricât de genial ai fi… (Se oprește…) Cristina, adu puțin romanul încoace…Ține-l în mână puțin!… Ăsta e ultimul roman, terminat acum câteva zile! Sunt ,,doar” patru sute cincizeci de pagini (A4, scrise la calculator). Poți să-l deschizi să vezi cum arată… (A fost momentul în care am devenit protagonista unui eveniment irepetabil, observă Ioana Revnic: eram prima persoană din afara familiei care vedea romanul Jiquidi finalizat, înainte de a fi trimis la editură.”). Așa cum s-a înțeles, am dat cu italice spusele romancierului și cu “obișnuit” comentariul adiacent al autoarei noastre.

Introducerile narative și secvențe din “off” – recte, scenele din actualitatea interviului respectiv – sunt o “marcă înregistrată” a Ioanei Revnic, care vor fi “gustate”, apreciate pentru valoarea lor în sine. Autoarea manifestă în aceste pasaje autoreferențiale un talent narativ, o finețe a observației psihologice și a detaliului de atmosferă, croșetându-și ideile pe marginea textului de bază ca o artistă preocupată să dea “adâncime” sau o anume perspectivă spațială și afectivă, în cele din urmă, tabloului la care lucrează, așezându-și dialogurile într-un fel de passe-partou de album intim. Persoanele intervievate apar astfel, în fața noastră, nu doar prin ceea ce spun, afirmă și evocă ele însele, ci și prin universul de culori, sunete și imagini ce le însoțește ca parte a unei identități inconfundabile.

Un univers revelat grație sensibilității și imaginației artistice a autoarei: “Azi, 14 februarie 2008, la orele amiezii, la capătul dinspre Piața Victoriei al străzii Paris, o mulțime de curioși s-a adunat în jurul unui bărbat cu baston. Ceea ce îi contraria pe trecători era faptul că acel domn în vârstă, slab, ușor adus de spate, îmbrăcat – pe un frig paralizant – doar într-o flanelă albă de bumbac, în pantaloni gri, de stofă, și în papuci de casă, stătea nemișcat și ținea în mâna dreaptă, în poziție perfect verticală, un baston elegant, din mahon. Purta ochelari de vedere pe a căror lentilă stângă era lipită o bucată de hârtie portocalie, pe post de ocluzor. Câțiva dintre cei aflați acolo s-au apropiat de bărbatul cu baston și au încercat – fără succes – minute în șir, să îl determine să se miște, să râdă, să plângă sau să spună ceva. Insul a rămas neclintit și sobru, asemenea unei gărzi de la Buckingham Palace. Cu fiecare secundă care trecea, numărul curioșilor creștea în progresie geometrică, astfel că, în scurt timp s-au strâns în jurul necunoscutului câteva sute de mii de oameni. Pentru a degaja zona, la fața locului au descins numeroase echipaje ale forțelor de ordine… Astfel s-ar putea reda, colorând realitatea în nuanțele senzaționalului, ceea ce ar fi trebuit să fie prima mea întâlnire cu Mircea Horia Simionescu.”

“Emil Hurezeanu mă aștepta în picioare, îndărătul biroului. În locul unui costum sever, de culoare închisă (precum acelea cu care obișnuiește să apară la televizor) și în locul unei cămăși cu butoni prețioși la manșete, purta o cămașă în carouri alb-albastre și o pereche de blugi. M-a salutat zâmbitor, a venit înspre mine, am făcut cunoștință, apoi m-a poftit să mă așez la masa de ședințe. Nu s-a întors la birou, ci a rămas în stânga mea. Întrebările au început să curgă. Răspunsurile se depănau pe îndelete.”

În spațiul din interiorului “chenarului” ce le-a fost rezervat, scriitorii Ioanei Revnic își dezvăluie chipul, ființa morală (cu luminile și umbele ei), puterea gândului și, finalmente, stilul personal.

După ce vom fi parcurs adevărurile subiective, profilurile psihologice și spirituale ale unor interlocutori cu pretenții din acest complex volum de dialoguri, în spatele întrebărilor meticulos construite, vom mai face o descoperire: o persoană suavă dar și puternică în același timp, una care nu se sfiește să-și expună cu franchețe, ca într-un ritual împărtășit, satisfacțiile și dezagrementele, asprimea unor abordări incomode și momentele de melancolie, pasajele de însuflețire și ironia surâzătoare cu care își însoțește deambulările în culisele literaturii române de azi. E un portret cumulat din multele narațiuni, emoții și mărturisiri personale, plutind ca o batistă parfumată deasupra țarcului cu “lei”, pe care sagacea ardeleancă i-a dresat cu pricepere și candoare.

*

Dresură de lei

(fragmente)

Nicolae Breban:

– Ați imaginat în paginile Memoriilor dumneavoastră episodul Judecății de apoi la care Divinitatea ar fi îndreptățită să vă întrebe dacă v-ați urmat sau nu vocația. Când ați știut sigur că veți deveni scriitor? Ați fost întotdeauna convins că scrisul e adevărata dumneavoastră vocație?

– Draga mea, întrebarea e destul de grea, pentru că această certitudine a vocației seamănă cu certitudinea în iubire sau în prietenie. Am spus în tinerețe că te îndrăgostești de un om de o sută, de o mie, de un milion de ori – asta e iubirea. Și în prietenie e la fel. Prietenia e acea legătură mereu reiterată. Mereu – nu o singură dată – îl recunoști pe celălalt ca mare prieten. Prieteniile și iubirile se sparg când nu-l mai recunoști pe celălalt, când febra încetează, când celălalt devine un om normal. Când nu mai ești nebun, căci prietenia și iubirea sunt forme de nebunie blândă, liniștită. Cu vocația e la fel. Vocația este asemenea credinței în Dumnezeu. Acum recitesc o carte a lui Unamuno și el citează fraza Sfântului Apostol Pavel – ,,Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, care se potrivește și când vine vorba de vocație.

Am scris undeva că spaima de ratare m-a urmărit toată viața, mă urmărește și acum. Mă biciuiesc mereu cu următorul exemplu: Cezar Petrescu avea gloria mea, dar, după moartea lui, nu se mai vorbește de el. Pot să pățesc ca Cezar Petrescu.

Nu mai vorbesc de numeroasele momente când, în străinătate, singur, puțin uimit de ce mi se întâmplă, mă trezeam noaptea pe la trei-patru și mă gândeam că am ratat. Îmi spuneam: ,,Uite, stau aici la Göttingen, într-o cămăruță, cu niște studenți din America, Turcia, Asia, iar la București Marin Preda și Nichita stau la Casa Scriitorilor, sau halăduiesc, sau sunt flatați de toți. Numele meu era tăiat din reviste, cărțile mele – scoase din biblioteci.

Au fost momente, multe momente când m-am gândit că am ratat.

Și acum cred că am ratat într-un fel, pentru că n-am avut forța să rămân la Paris, ca Cioran, ca Ionescu, ca Brâncuși, ca Țepeneag. M-am întors din nou într-o țară de cultură mică, marginală, care nu are emoția propriilor valori și, mai ales, nu are emoția valorilor mari, reacționând doar la scriitori de felul lui Topîrceanu sau Minulescu.

Augustin Buzura:

− După 1989, cărțile dumneavoastră (traduse în mai multe limbi) au fost bine primite în străinătate, dar receptarea criticii autohtone v-a fost, de multe ori, ostilă. De ce? Seamănă sau nu opacitatea și malițiozitatea unor comentatori actuali cu obtuzitatea și virulența cenzorilor comuniști?

− Adevărul e, că după Revoluție nu mă așteptasem să fiu contestat în campanii succesive, denigrat etc., mai mult decât fusesem înainte, de către atâtea nulități literar-politice. Fiind însă dinainte antrenat, nu mi-a fost prea greu să suport și această tentativă de linșaj intelectual și moral. Am crezut în mine, în cărțile mele, în convingerile la care am ajuns. Nimeni nu mă poate face mai bun sau mai rău decât sunt. Viața mea, cărțile și tot ce fac sunt afacerea mea personală. Îmi spuneam în sinea mea că, dacă aceste nulități care mă urmăreau cu ura lor reușesc să mă distrugă, înseamnă că îmi merit soarta. Iar apoi, acești-nu-știu-cum-să-le-spun, contestă pe cei ce există. Dacă se contestă ei între ei cine-i bagă în seamă?

Unii, neștiind nici ce fac, nici cât câștig, mă invidiau pentru funcție, deși nu-i împiedica nimeni să se implice în proiecte publice. Lașii de odinioară și impostorii prerevoluționari care au descoperit între timp politica, îmi atribuiau anumite simpatii politice fără nici un temei. De fiecare dată m-am întrebat cine sunt cei ce vor să mă desființeze, de unde au apărut și ce au făcut înainte. Dar mai ales m-am interesat pe cine laudă, ce au scris și cine-i mână atât de aprig în luptă. Și m-am liniștit. “Zeii” lor îmi amintesc, pe un alt plan, de Papua și de Noua Guinee…

Alții, oamenii lor din suită, nu cred că și-au terminat lecturile obligatorii din clasa a noua. Fac însă clasamente, dau note la purtare și acordă premii Nobel, chiar dacă pe vremea când generația mea și eu însumi scriam și ne băteam cu cenzurile, ei încă beneficiau de căldura pântecelui matern. Agresivitatea unora și haina politică, foarte de dreapta, pe care o îmbracă sunt menite să ascundă ori contracte cu Securitatea ori lucruri și mai urâte.

La noi se trăiește din scandaluri. Așa că nici în lumea literară nu puteau să lipsească. Timpul mi-a dat de cele mai multe ori dreptate. Cu certitudine, mai sunt câțiva care au făcut mult rău și ar merita să fie în sfârșit cunoscuți așa cum sunt. Cenzorii comuniști despre care vorbiți erau mai blânzi decât acești nenorociți. Și mult mai culți, oricât ar părea de ciudat. Aveau chiar și un sentiment de respect pentru intelectuali…

Pomeneați și de traduceri. E adevărat, am fost tradus în multe limbi străine, am fost publicat de edituri importante, sunt membru al câtorva academii și societăți academice, am fost comparat cu nume ilustre ale literaturii contemporane… Dovadă că sunt expirat!

Eugen Simion:

– Ați fost coleg cu Nichita Stănescu la Liceul ,,Sfinții Petru și Pavel” (astăzi Colegiul ,,I. L. Caragiale”) din Ploiești. Se spune că, încă de pe atunci, își dobândise statutul de ,,mică vedetă”. Ce făcea Nichita Stănescu în postura de ,,mică vedetă” – era un răzvrătit, un excentric, un egoist? Dezvăluiți-ne, vă rog, câteva din amintirile dumneavoastră legate de adolescentul Nichita Stănescu…

– Nu, Stănescu Hristea Nichita nu era încă în orașul nostru o vedetă. Era, doar, un copil blond și corpolent, apoi un adolescent blond și frumos ca un zeu nordic, cum am zis odată, apoi un tânăr tot frumos, blond și fermecător, cu două însușiri care ne complexau pe noi, ceilalți: a) avea un succes formidabil în relația cu colegele noastre de la Liceul de Fete și b) scria versuri bășcălioase, ingenioase (numite mai târziu “argotice”). Mai târziu, când am văzut caietele sale de tinerețe, am constatat că, lângă poemele în tradiția Topîrceanu, scria și poeme serioase, argheziene și barbiene. Cópii după tablourile maeștrilor. Își pregătea uneltele și stilul. Nu, Nichita Stănescu nu era un egoist, nu era nici un răzvrătit. Era doar un adolescent care-și lua anumite libertăți și încerca, vorba lui Ion Barbu, custura limbajului său liric încă neformat…Cuvântul “vedetă” nu i se potrivește. De altfel, în orașul nostru nu este posibil să fii vedetă. Nu se primește, nu se acceptă. Cine încearcă este numaidecât ucis de râsu-plânsul nostru, armă redutabilă care, de la Ion Luca Caragiale încoace, nu-i așa, împiedică spiritul să se îngâmfeze prea tare.

Nicolae Manolescu:

– Ați publicat recent o proză – Alesul – într-un volum cu Povești de dragoste la prima vedere, apărut la editura Humanitas… Citind istorioara, am încercat să ghicesc (dar nu am reușit) ce credeți despre dragoste… Sper că nu împărtășiți părerea unuia dintre protagoniști, antipaticul inginer Apostoiu, care declară că ,,Femeia trebuie să fie de la natură frumoasă, iar bărbatul cu picioarele pe pământ. Restul e literatură”…

– Povestirea este, de fapt, o actualizare a Micii Sirene a lui Andersen, iar eroul amintit intră într-o anumită tipologie în care l-aș include și pe grobianul Iancu Gore, cel care are revelația miracolului în Douăsprezece mii de capete de vite de Mircea Eliade. Cuvintele lui sunt niște clișee și sunt caracteristice unui asemenea tip de personaj…

– Vorbiți iar despre literatură și ocoliți răspunsul la întrebarea mea…

– (Ezită) Ce cred eu despre dragoste? Cred că, din păcate pentru noi, dragostea adevărată se întâmplă foarte rar în viață și, de obicei, se sfârșește prost. Nu întâmplător toată literatura, în afară de melodramă, ocolește happy-end-ul, iar acest lucru se petrece nu pentru că în literatură e mai interesant să termini prost ceea ce ai început bine, ci pentru că o asemenea situație e mai apropiată de realitate. Iar faptul că focul iubirii se stinge, că pasiunea care te face să crezi în nemurirea sentimentului este supusă, la rându-i, rigorilor existenței și trece – cum trec frunzele toamna – este absolut îngrozitor. Aș spune apoi că a te îndrăgosti ține, totuși, de ceva miraculos, nu de ordinea cea mai banală a lucrurilor. Că dragostea-i oarbă, e foarte adevărat; e ceva dincolo de calcule, de adaptări, de situații obișnuite; e un miracol și nu mă refer neapărat la acel coup de foudre de care vorbesc francezii. E o întâlnire miraculoasă (sper, din toată inima, să nu fie doar una … chimică) dintre un bărbat și o femeie…

Alex Ștefănescu:

– Merită să faceți critică literară? Care a fost cea mai mare recompensă pe care ați primit-o de când faceți critică literară?

– N-am primit nici o recompensă! Iar avantajele pe care le-am obținut în calitate de critic literar nu sunt cele pe care le-am așteptat eu de la viață. Un critic literar se bucură de autoritate, chiar inspiră teamă și este exact ceea ce nu-mi doream eu.

Pentru alții e foarte important ca lumea să se teamă de ei; pentru mine – nu! Eu mi-am dorit foarte mult să fiu iubit. Sunt sentimental, sunt originar din Bucovina și mi-aș fi dorit să fiu poet sau prozator ca să fiu iubit de cititori și nu să inspir teamă. Acest avantaj al unui critic pentru mine nu este un avantaj.

Apoi faptul că am fost obligat să citesc foarte multe cărți proaste este iarăși un dezavantaj. Aș fi vrut să citesc în mod liber cele mai bune cărți ale lumii. Și multe opere valoroase din literatura universală au rămas necitite. Pentru mine este o mare pierdere și nu știu dacă o să mai am timp să le citesc până la sfârșitul vieții.

Un avantaj real ar fi acela că am putut, în general, să citesc, fără să tot mă scuz în fața societății că citesc. Am avut o justificare pentru a practica această plăcere. Cuiva care mă vedea cu cartea în mână puteam să-i explic că nu este o distracție, ci o obligație profesională. În mod similar, mi-ar fi plăcut să fiu pedichiurist, ca să ating picioarele unor femei frumoase, fără ca lumea să mă suspecteze că sunt frivol, afemeiat etc. Aș fi putut să spun că, pur și simplu, îmi fac profesia!

Emil Hurezeanu:

− Opțiunea dumneavoastră pentru publicistică înseamnă despărțirea definitivă de literatură?

− Nicidecum, fiindcă au început împreună. Opțiunea mea pentru literatură a fost, mai întâi de toate, o opțiune publicistică. Am debutat în 1975 cu poezii și cronici literare în revista Transilvania din Sibiu.

Din perspectiva scriitorului care aș fi putut să fiu, experiențele de la Europa Liberă, îndeosebi cele cuprinse între 1982 și 1990 au fost foarte acaparatoare și au provocat o deviere a destinului meu literar. Nu știu dacă ar fi fost mai bine să fi rămas în România și să fi devenit un scriitor pe jumătate autocenzurat, aflat în spații de penumbră, până în 1990, iar după aceea să fi intrat într-o epocă în care literatura nu mai e un loc privilegiat. Aș fi avut mai multe cărți de poezie, aș fi scris, cu siguranță, proză, mi-aș fi păstrat intact disprețul pe care îl aveam în studenție pentru publicistica foiletonistică. Atunci, prin foiletonistică și publicistică voiam să ajung în spațiile mari, în estuarul literaturii, care, pentru mine însemna să fii autor de romane, de epopei.

Între 1982 și 1990, m-am lăsat prins în plasa unor experiențe jurnalistic-politice foarte interesante, dar și foarte dure, care îți răpesc orice urmă de candoare. Era perioada când comunismul dospea și începea să se coacă, iar atunci m-am aflat chiar în inima vulcanului. Asta nu trebuia, în mod necesar, să mă deturneze, dar mi-a luat timpul, mi-a luat apetitul pentru reflexivitatea lirică, distanțele față de fenomene. Când pui uniforma de cruciat, cum mi s-a întâmplat mie, riști să pierzi. Pe atunci, căștigați erau trubadurii care rămâneau acasă cu soțiile, cântând și iubind.

Deși am mai scris poezii și proză relativ puțin, nu văd pierdută povestea asta cu literatura, am, în continuare, un mod de a interpreta lumea ce are legătură cu literatura și ce se va manifesta ca atare, în jurnal, de pildă.

• Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Curtea veche