Drumul spre Chicago și căutarea de sine

La sfârșitul anilor ’60, Nadaismul era mișcarea
literar-artistică în vogă în Columbia. O mișcare apropiată și
comparată nu o dată cu atmosfera perioadei de efervescență a
celebrei Beat Generation din Statele Unite ale Americii sau, de
către cei care s-au raportat exclusiv la continentul
latino-american, cu mai puțin cunoscuta – în Europa – dar la fel de
contestatara mișcare Techo de la Ballena din Venezuela acelorași
ani.

Maestrul ei recunoscut ca atare era Armando Romero, cel care,
părăsind Columbia în 1967 și stabilindu-se, de atunci, succesiv în
mai multe țări din Europa, Asia și America (actualmente ține
cursuri de literatură la Universitatea din Cincinnati)
reconstruiește, în romanul său La rueda de
Chicago*, apărut în anul 2004, rapid tradus și
publicat și în SUA, sub titlul From Cali to Chicago
(2005), nu doar atmosfera perioadei de glorie a Nadaismului
columbian, ci și pe cea a orașului Chicago de la începutul anilor
’70.
Personajul central al cărții este Elipsio, un tânăr columbian
trimis în Statele Unite de o editură din Venezuela cu scopul de a
scrie o serie de cronici despre evenimentele culturale americane,
precum și un soi de inedite note de călătorie referitoare la
orașele prin care trece, și mai cu seamă la metropola mai sus
menționată. Dincolo de această însărcinare oficială, Elipsio mai
are o preocupare, adevăratul motiv al venirii sale pe pământ
american, și anume încercarea de a o regăsi pe Lamia, iubita care
îl părăsise, lăsându-i doar o voluminoasă scrisoare, pe care
Elipsio decide s-o citească împreună ea, după ce o va fi
regăsit.
Desigur, un astfel de rezumat distruge însăși substanța
cărții, impunând o direcție clară de lectură, pe când intenția
primordială a romanului este tocmai aceea de a amesteca planurile
narative, cu scopul aproape exprimat de a-l include pe cititor în
complicata structură, bine pusă la punct de creatorul său. În fond,
cartea poate fi citită în multe feluri, în principiu fiecare
cititor în parte putând alege drumul pe care îl consideră cel mai
potrivit pentru a ajunge la semnificațiile relevante pentru el. Pe
rând roman polițist, de dragoste, de migală asupra cuvântului, în
încercarea evidentă din partea autorului de readucere în
actualitate a cunoscutului concept suprarealist de hazard fortuit,
La rueda de Chicago se dovedește, astfel, dificil de prins
într-o analiză succintă și cu atât mai puțin ușor de plasat în
vreun pat al lui Procust impus de sintagmele consacrate ale
criticii literare.
Compusă dintr-o țesătură complicată de intrigi secundare,
menținând atmosfera de suspans până la ultima pagină, cartea
reușește să creeze un tablou sugestiv al orașului Chicago, ce
rezistă mai cu seamă prin atmosferă. Tocmai de aceea, în plan
tematic, romanul este dominat de un soi de haos reiterativ sub
semnul căruia stau acțiunile, dorințele și gândurile naratorului,
prins și el, fără putință de scăpare, în această complicată
țesătură labirintică de drumuri ce se întretaie la nesfârșit –
evident, o clară trimitere la Grădina potecilor ce se
bifurcă, faimoasa povestire borgesiană. Consecința acestui fapt
este că atât imaginația, cât și obiectele imaginate par a deveni,
deopotrivă, cheia mecanismului secret care-i permite naratorului și
unora dintre personaje să se deplaseze în voie și să treacă fără
probleme dintr-un plan în altul și dintr-o realitate în alta, fără
ca pentru asta să fie nevoie de vreo relație de tip cauză-efect.
Citiorul va rămâne, astfel, nu o dată, cu impresia că totul a fost
hotărât de dinainte, chiar dacă scopul final e, deocamdată, ascuns.
Și tot din acest motiv, cartea se citește cu un extraordinar
interes și cu mare plăcere, ca o adevărată povestire bine scrisă,
în ciuda vastității materialului narativ, a intrigilor secundare și
a planurilor subordonate implicate. Drumul personajului central se
transformă, astfel, dintr-unul pur fizic în drum inițiatic, al
iubirii, al muzicii – și, în același timp, pentru autor, în drum de
receptare a literaturii de până atunci.
Și, deși La rueda de Chicago e un roman al marelui
oraș, prima imagine a lui Elipsio cu privire la noul univers unde a
ajuns nu e aceea, utopică, a unui nou pământ al făgăduinței – pe
care, de altfel, știe foarte bine că nu i l-a promis nimeni -, ci
rămâne axată tocmai pe detaliile respingătoare (măcelăria pe care o
vede e plină de sânge și emană, sub soarele verii, un miros
insuportabil). Dovadă, dacă mai era nevoie, că marele oraș
nord-american nu înseamnă doar zgârie-nori din sticlă și
oțel.
Dar posibilitatea noului început există și e dincolo de orice
îndoială, așa cum Elipsio va înțelege alături de noua sa iubită,
frumoasa chinezoaică Cheng (și de cititor, deopotrivă) citind
minunatele versuri ale poeților asiatici din vechime, puse pe
muzică de blues și dedicate, în cele din urmă și pentru
totdeauna, doar lui Cheng: “Întunecat e cerul/ și fără de liniște
îmi trec zilele;// În fața porții, calul și trăsura/ sunt de-acum
un singur râu ce curge/ la fel de clar ca noaptea/ iar la capătul
străzii cântă pescarii…”

*) Armando Romero, La rueda de Chicago, Villegas
Editores, Colombia, 2004

RODICA GRIGORE esteconferențiar universitar,
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatura
universală și comparată; licențiată (1999) și doctor în filologie
din anul 2004. Volume publicate: Despre cărți și alți demoni
(2002), Retorica măștilor în proza interbelică românească.
Mateiu Caragiale, Urmuz, Max Blecher, G.M. Zamfirescu, G.
Călinescu (2005), Lecturi în labirint (2007),
Literatura universală și comparată. Puncte de reper în
evoluția romanului universal (2008), Evoluția formlor
romanești. Între modernism și postmodernism (2008). Traduceri:
Octavio Paz, Copiii mlaștinii. Poezia modernă de la romantism la
avangardă (2003), Manuel Cortés Castañeda, Oglinda
celuilalt. Antologie poetică (2006), Andrei Codrescu, Un bar
din Brooklyn. Nuvele și povestiri (2006, Premiul Filialei Sibiu
a Uniunii Scriitorilor). Coordonează și realizează (în colaborare)
antologia de texte a Festivalului Internațional de Teatru de la
Sibiu, apărută, în ultimii ani, sub următoarele titluri:
Semne (2005), Împreună (2006), Next (2007),
Energii (2008), InOvații (2009), Întrebări
(2010). A publicat numeroase articole și traduceri în presa
literară românească, colaborând la revistele: “Cultura”,
“Contemporanul”, “Adevărul literar și artistic”, “Euphorion”,
“Saeculum”, “Scrisul Românesc”, “Viața Românească” etc. O scurtă
antologie de poezie românească i-a fost publicată în Mexic (2005,
2009), Spania (2006) si Venezuela (2007). Colaborează frecvent la
publicatii literare din Statele Unite ale Americii, Spania, Mexic,
Peru si Venezuela.