Drumuri și călătorii/ de Rodica Grigore

„Sunt martorul timpului;

rădăcinile presară câte-un pic de copilărie

pe chipul celor pe care-i iubim.”

(Armando Romero, Martor al timpului)

Armando Romero s-a născut în 1944 în orașul columbian Calí, fiind considerat teoreticianul cel mai important și spiritul conducător al nadaismului, mișcarea literară care a marcat anii ‘70 în Columbia, într-un mod asemănător, până la un punct, experiențelor lirice ale Generației Beat din Statele Unite ale Americii. Este doctor în literatură latino-americană al Universității Pittsburgh, iar actualmente predă la Univeristatea din Cincinnati. A călătorit și a predat în universități prestigioase din mai multe țări din Europa, America și Asia. În mare măsură, această experiență a călătoriilor i-a influențat opera, fapt care se observă cu ușurință atât în volumele de versuri publicate până acum, Poetul de sticlă (El poeta de vidrio, Caracas, 1976), Combinațiile datorate (Las combinaciones debidas, Buenos Aires, 1989), Patru versuri (Cuatro lineas, Ciudad de Mexico, 2002), De la noapte la soare (De noche al sol, Medellín, 2004), cât și în romanele sale: O zi printre cruci (Un dia entre las cruces, Bogotá, 1993), Drumul spre Chicago (La rueda de Chicago, Bogotá, 2004).

Antologia poetică intitulată A vista del tiempo cuprinde poeme scrise între anii 1961 și 2004, fiind un volum cu adevărat reprezentativ pentru maniera de a teoretiza și de a practica poezia pe care o adoptă Romero încă de la începuturile sale literare. Desigur, o antologie lirică personală reprezintă, întotdeauna, o privire a autorului însuși îndreptată înspre vastul domeniu al propriei sale opere. Dar această privire, în cazul lui Armando Romero, reprezintă deopotrivă o călătorie, căci nu există alt termen mai potrivit pentru a descrie experiențele cuprinse în paginile cărții de față. În fond, așa cum spune poetul însuși în prefață, o excelentă profesiune de credință, „călătoria și actul scrisului sunt două forme ale aceleiași realități”, câtă vreme scriitura este o permanentă călătorie nu doar din susul în josul paginii de hârtie, ci și în lumea – și în interiorul – cuvintelor însele, care, prin ordinea sau dimpotrivă, prin dezordinea lor, sunt în stare să construiască insule, arhipelaguri, continente. Cu alte cuvinte, lumi pe care poetul trebuie să le exploreze. Și doar cuvintele sunt cele care îi permit să compună peisaje, de multe ori mai reale decât cele ale lumii reale. În acest fel, textul poetic însuși, cel care depinde în mare grad de elementele temporale, poate deveni, în egală măsură, un veritabil spațiu, nou model de terra incognita. Acolo și doar acolo găsește poetul bucuria de a scrie și, în acest fel, unica rațiune de a trăi.         

Poezia latino-americană nu a ezitat niciodată să reflecteze asupra propriilor sale resorturi interioare și să-și clarifice până la capăt raporturile cu tradiția, fie ea spaniolă sau americană, iar Armando Romero se înscrie, alături de alți creatori, precum José Barroeta, în această orientare estetică. Astfel, poetul reușește să extragă esența lirică din revolta „grupurilor beligerante” ale anilor ‘60 – ‘70 și să transforme totul în profundă meditație asupra poeziei și asupra șanselor ei de supraviețuire în lumea contemporană, fapt evident mai cu seamă în poeme cum ar fi Pas greșit sau Martor al timpului, texte de natură a lumina, dintr-o dată, creația unei întregi generații – și, fără îndoială, de a clarifica resorturile propriei sale literaturi. Iar dacă alți contemporani ai săi pun în discuție limbajul poetic, necesitatea impreciziei în lirică și importanța descoperirii Cuvântului fundamental, capabil să-și recupereze vechea putere denotativă, așa cum procedează Elsa Cross sau Mecedes Roffé (situate, din acest punct de vedere, în buna descendență a lui Octavio Paz și, fără îndoială, a lui Álvaro Mutis), Armando Romero, pornind, cel puțin parțial, de la marii precursori ai poeziei latino-americane, José Marti și Rubén Darío, propune tonul grav, dorind să aducă în poemele sale simplitatea aparentă a versului, „imaginea” în sens tradițional fiind extrem de redusă, dar cu atât mai semnificativă. Poetul înțelege acest demers în alt sens decât îl practicase César Vallejo, de pildă, în volumul Trilce, dobândindu-și, în acest fel, deplina originalitate.

Desigur, odată cu poezia scrisă în anii ’70 – ’80, devine din ce în ce mai evidentă o permanentă și impresionantă intersectare a liniilor estetice sau retorice utilizate. Nu este, însă, neapărat o preferință pentru formele eclectice, ci, mai degrabă, o irepresibilă tentație a căutării, a experimentării necontenite a unor noi ritmuri și formule lirice, a explorării altor și altor drumuri, în căutarea altor călătorii, de care Romero e mereu cucerit. La o lectură atentă, se observă, însă, că aceste elemente pornesc tot de la izvoarele culturii latine, haina străină rămânând doar un soi de inedit pretext formal, chiar și atunci când autorul alege forma poemului haiku, substanța lirică fiind, în totalitate, legată și raportabilă la strălucita tradiție culturală hispano-americană, unica soluție identificată de Armando Romero pentru veritabila descoperire de sine.

Armando Romero, A vista del tiempo. Antología poética, Editorial Universidad de Antioquia, 2008.