Dubla existență amoroasă a lui Pavel Anicet (I)/ de Andreea Răsuceanu

Realizarea unei topografii complete care să delimiteze zonele exploatate literar de Mircea Eliade în prozele sale ar plasa perimetrul Calea Victoriei mai degrabă în relație cu acel București violent, fie al tulburărilor din anii ’30 (în romanul Întoarcerea din Rai), fie al bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (în 12.000 de capete de vite).

Cât despre zona cuprinsă între cele două străzi care delimitează geografia personală a lui Pavel Anicet, teatru al evenimentelor din roman, și aceasta apare îndeobște în relație cu violențele ce marchează viața politică românească în interbelic. Imaginea Bucureștiului “modern”, din romanele de factură realist-psihologică, urmărește, cum se poate vedea din imaginile atașate, deopotrivă “filmul” evenimentelor violente din anii 30 (atât cele de la Atelierele Grivița, din 1933, cât și cele din martie 1932, prezente în narațiune prin intermediul rememorării lui Emilian), dar și pe cel al trăirilor personajelor, care se întâlnesc, locuiesc sau se plimbă preponderent în aceeași parte a Bucureștiului.

În romanele realiste, topografia bucureșteană consemnează scena unor conflicte sau delimitează un anumit parcurs al personajelor, dublat de obicei de exercițiul unei rememorări, de un monolog interior ce oferă un insight în psihologia acestora. Cu alte cuvinte, geografiei exterioare îi corespunde o geografie spirituală, a personajelor, despre care vorbesc chiar acestea, într-o serie de monoloage interioare (Pavel Anicet amintește în mai multe rânduri de geografia sa “interioară” sau “spirituală”; geografia exterioară e, de fapt, o imagine în oglindă a acestui parcurs lăuntric, ea se delimitează în funcție de procesul unei rememorări care implică locații și personaje prezente în narațiune prin intermediul evocării).

Departe de Bucureștiul mitic, transfigurat prin filtrul nostalgiei și dublat cu o semnificație ce ține de miraculos, Bucureștiul din Întoarcerea din Rai (dar și cel din Huliganii) îl familiarizează pe cititor deopotrivă cu locații de întâlnire a grupurilor de intelectuali bucureșteni (precum celebra cafenea Corso), dar și cu focarele izbucnirilor violente din epocă (Atelierele Grivița), ori cu spațiile publice predilecte pentru protestele și manifestațiile din epocă (precum Piața Teatrului Național, Cercul Militar).

De asemenea, anumite locații se transformă în cadru al unor conflicte, suferă un proces de defamiliarizare, devenind din traseele obișnuite de plimbare ale personajelor spații învestite cu semnificații negative pe harta interioară a personajelor: în rememorarea evenimentelor din martie 1932 de către Emilian, Calea Victoriei, Palatul Regal sau Cișmigiul devin scena unor ciocniri violente între jandarmi și manifestanți, soldate cu rănirea sau chiar moartea celor implicați. Spațiu de plimbare și loisir în prima parte a Întoarcerii din Rai, zona Calea Victoriei se conotează negativ în cea de-a doua, contaminându-se, parcă odată cu izbucnirea sunetului macabru al sirenei de la Atelierele Grivița, ce spulberă liniștea asfințitului bucureștean, de o prevestire rea, a unor timpuri de haos politic și social (de altfel, în ultimul capitol din partea întâi a romanului, întorcându-se de la Corso pe Calea Victoriei, către tipografie, Pavel Anicet trăiește un moment de dezorientare, când “Calea Victoriei i se părea foarte străină”, de ca și cum locurile ar fi suferit o stranie metamorfoză, ce anticipa tragicele evenimente ulterioare).

Reprezentarea spațială din figura A1 reproduce vizual situația narativă din fragmentul următor, consemnând punctele de reper ce configurează traseul prelungit al lui Anicet: “Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea împotrivi ispitei de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemenea împrejurări; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna către strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci” (s.m.). Traseul Christian Tell – Salcâmilor e, prin urmare, axa ce leagă două zone ale existenței amoroase a lui Pavel, semnalând eterna oscilație a acestuia între cele două iubiri ale sale.

Puncte de reper pe traseul Christian Tell – Salcâmilor

Legenda hărții:

A. Opera Română, cu sediul la Teatrul Lyric “Leon Popescu”, în Piața Valter Mărăcineanu

B. Cafeneaua Corso, în Piața Palatului

C. Teatrul Național, cu sediul în Calea Victoriei

D. Teatrul “Maria Ventura”, fostă Sala Comediei, actualul Teatru Odeon

E. Piața I.C. Brătianu

Cu triunghiuri sunt reprezentate cele două locații-cheie: strada Christian Tell și strada Salcâmilor, iar cu pătrate străzi și bulevarde: Grigore Alexandrescu, Calea Griviței, Lutherană (cu linie punctată), bulevardele Calea Victoriei, Take Ionescu, I.C. Brătianu, Ferdinand.

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text și imagine, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii și Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză și prefețe. Este autoarea cărții Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităților ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima.