Dubla existență amoroasă a lui Pavel Anicet (II)/ de Andreea Răsuceanu

Geografia literară, în viziunea lui Franco Moretti, se ocupă deopotrivă cu studiul spațiului în literatură și cu cel al literaturii în spațiu. În primul caz, dominanta este una ficțională, în cel de-al doilea, una de ordin istoric. În analiza sa, Moretti demonstrează că spațiul-cadru al narațiunii nu e niciodată întâmplător: pe de o parte, anumite evenimente nu se pot petrece decât în anumite locuri (autorul oferind argumente de tip istoric și sociologic), iar pe de alta vorbim despre “natura unui loc dat”, care devine “parte a evenimentului” însuși, în sensul că fiecare tip de spațiu “determină, sau cel puțin încurajează, propriul tip de poveste”.

Cum am arătat deja data trecută, traseul Christian Tell-Salcâmilor e axa ce leagă două zone ale existenței amoroase a lui Pavel, semnalând oscilația acestuia între cele două iubiri ale sale; Una și Ghighi, dar și perimetrul unde se petrec evenimentele majore ale romanului. O organizare asemănătoare a spațiului regăsim în câteva texte din Comedia umană, dar și în Educația sentimentală, în a căror topografie Franco Moretti descoperă unele elemente demne de interes. În primul rând, el observă că toți tinerii sosiți la Paris în scopul parvenirii se stabilesc întâi în Cartierul Latin, în jurul Sorbonnei, pentru a descoperi ulterior că obiectele dorinței lor (femeile, dar și banii) se află oriunde numai în acest cartier parizian nu: în foburgurile Saint Honoré sau Saint Germain, în lumea mondenă ce se amestecă pe marile bulevarde. Schema e specifică lui Balzac, spune Moretti, și presupune doi poli și un curent care se descarcă între aceștia, iar cuvântul-cheie este a parveni, magnetismul dorinței mișcându-le pe personaje dintr-un punct într-altul. Mai mult, personajele parcurg distanța dintre ceea ce s-ar numi lumea tinerilor și cea a obiectului dorinței lor, o traversează, acțiunea romanului presupunând o permanentă parcurgere a acestui traseu bipolar, iar la mijlocul acestuia cad într-un soi de reverie, de visare cu ochi deschiși, imaginând proiecte grandioase, răzbunări sau având fantezii erotice, ori suferind epifanii neașteptate. O altă observație valoroasă a lui Moretti este că majoritatea tinerilor îndrăgostiți din aceste romane pariziene trăiesc de o parte a Senei, în vreme ce iubitele lor locuiesc de cealaltă parte; concluzia trasă de acesta este că Parisul trebuie conceput ca o diagramă, căci importante sunt relațiile create între locații, și nu doar acestea, luate izolat. Extrapolând, întocmai se petrec lucrurile și în Bucureștiul lui Pavel Anicet și al celorlalți tineri intelectuali, precum vom arăta în cele ce urmează. Calea Victoriei este, prin urmare, axa pe care se mișcă, acționat de dublul obiect al dorinței sale, Pavel Anicet, dar și cea care face trecerea între cele două zone-cheie din roman; în jurul acesteia gravitează întâmplările esențiale, iar funcțiile sale, cum vom vedea, sunt multiple.

Exercițiu de autopedepsire sau de prelungire a voluptății așteptării, întârzierea intenționată presupune o derogare de la traseul firesc către strada Salcâmilor: “Merge alene, deși știe că ar trebui să se grăbească, să se urce în primul tramvai de pe bulevard” – e vorba probabil despre bulevardul Take Ionescu (Gheorghe Magheru de astăzi); în prelungirea acestuia se afla bulevardul I. C. Brătianu (astăzi, Nicolae Bălcescu). Precum se vede într-un plan al tramvaielor din epocă, traseul era limpede, iar traversarea bulevardelor Take Ionescu și I. C. Brătianu, în drum spre zona în care se încadrează strada Salcâmilor, se realiza probabil foarte repede. Parcurgând distanța dintre strada Christian Tell și strada Salcâmilor într-o plimbare echivalentă, cum am amintit deja, cu un amplu examen de conștiință, Pavel îl întâlnește pe Vlădescu și află povestea dramatică a lui Teodoru, episod anticipativ al evoluției ulterioare a personajului; cele câteva puncte de reper ale topografiei bucureștene îndeplinesc fie un rol anamnetic, cum am arătat, fie unul anticipativ, marcând, oferind un cadru fluxului memoriei care altminteri ar deveni aproape neinteligibil: plecând din strada Christian Tell, unde se consumă idila cu Una și oscilând între mai multe trasee posibile, Pavel Anicet alege un drum ocolitor, ajungând în Piața Teatrului Național, fapt ce ne arată că ieșise în Calea Victoriei, în loc să meargă spre bulevardul Take Ionescu, și coborâse pe aceasta, întâlnindu-l undeva în drum pe Vlădescu, care îi povestește aventura sinuciderii ratate a lui Teodoru. Cel dintâi indiciu topografic este clădirea Teatrului Național, iar vederea unui afiș teatral îi provoacă lui Pavel un proces de rememorare a celei dintâi aventuri erotice, cu actrița Lucky: “Vede afișul roșu-întunecat al Teatrului: asta îl odihnește, îl consolează. Gândurile îi fug înapoi, la începuturile idilei cu Lucky. Miros de clei, de pudră și hârtie; interval după actul I (…) Afișul roș-întunecat, roș-întunecat. Probabil am iubit-o și pe ea, altminteri n-aș fi făcut aceasta. Albastru, ba nu, mauve, odaia ei din Luterană”. Asaltul sinestezic de imagini vizuale, olfactive e specific procesului de rememorare proustian, și e urmat de frustrarea mărturisită de a nu putea restabili “faima Aniceților”, de a se vedea încurcat în ițele propriei existențe, căci, într-un impuls de autoculpabilizare, Pavel își reproșează: “sunt acum incapabil să mă descurc chiar din dragostele mele”. Obsesia rădăcinilor, a originii nobile, a faimei Aniceților, aristocrați decăzuți, sărăciți, rămași fără proprietăți (moșia de la Arvirești, despre a cărei recuperare se vorbește atât în Întoarcerea din Rai, cât și în Huliganii, căci obsesia lui Pavel îl contaminează pe Petru, după moartea fratelui său) e un laitmotiv al romanului (de altfel, ruptura cu trecutul, conflictul dintre generații sunt preocupări generale, materializate în cazul lui David Dragu printr-o relație problematică cu autoritatea paternă, declanșatoare a unei crize morale: odată cu moartea maiorului Dragu, David suferă o stranie detașare și începe să recepteze realitatea printr-o lentilă diferită, aspirația sa de a trăi liber și de a scrie transformându-se în nevoia unui sacrificiu în beneficiul familiei sale). Evocarea poveștii de dragoste cu Lucky e dublată de încă un indiciu geografic: strada Lutherană, arteră paralelă cu Calea Victoriei, unde locuia Lucky și s-a desfășurat idila celor doi. Idila cu Lucky reprezintă, pe harta sufletească a lui Pavel Anicet, punctul unei rupturi, al unei despărțiri de idealurile unei adolescențe pline de aspirații către absolut și visuri eroice, împărtășite de prietenul său David Dragu.

ANDREEA RĂSUCEANU este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text și imagine, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii și Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză și prefețe. Este autoarea cărții Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităților ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima.