Dublu recital monumental – Monseniorul Ghika/ de Dr. Luminița Batali

Beatificarea, la sfârșitul lunii august, a Monseniorului Vladimir Ghika (despre care am mai scris în „Ziarul de Duminică”, în legătură cu reprezentarea acestuia în sculptura realizată de Gheorghe D. Anghel*) a fost și ocazia de a vedea două recitaluri de artă monumentală, semnate de doi mari maeștri: Vladmir Șetran și Cosmin Paulescu.

Pentru orice istoric de artă, o astfel de ocazie de a degusta îndelung, împreună cu cititorii pe care-i invită la explorarea subiectului, bogăția semantică și plastică, individualitatea creației, particularitățile expresive ale fiecărui artist, înseamnă șansa rară de analiza două gândiri artistice, două interpretări admirabile.

Dintru început să notăm că Vladimir Șetran a mers în gândirea monumentală a portretului, ținând poate cont de dubla vocație, dacă putem spune așa, ortodoxă și greco-catolică a Prințului Ghika, pe marea tradiție a iconografiei bizantine, prezentă însă în sotto voce, ca un ecou îndepărtat. Cosmin Paulescu a ales o reprezentare care ține cont de opțiunea pentru imaginea persuasivă a Bisericii Catolice, așa cum a fost formulată de realitățile istorice din vremea marelui Caravaggio – o imagine realistă am putea spune, dacă n-ar fi tonul profund meditativ care construiește întreaga pictură. Ambele abordări sunt însă magistrale lecții despre monumental, despre ținuta maiestuoasă, despre distincție și, în același timp, despre cum să exprimi toate acestea dar și coexistența lor cu o indelebilă modestie. Și ambele sunt adevărate portrete.

Vladimir Șetran îl reprezintă pe Monsenior nu frontal, ci cu chipul ușor întors într-o parte, cu o privire contemplativă, foarte ușor distantă, ca și cum ar privi spre depărtări, de deosebită finețe. Bunătatea omenească este exprimată nu numai prin noblețea trăsăturilor, esențializate cu rarul său savoir faire de pictor, ci și de mâinile Prințului, mâini calde, binefăcătoare. Legătura cu tradiția bizantină, formulata încă de pe vremea faimoaselor mozaicuri de la Ravenna, se observă în esențializarea întregii siluete, foarte ușor hieratică, în rezolvarea iconografică a posturii picioarelor, care dau un aspect spațial specific, ca de plutire. Prințul e reprezentat pe o pajiște, între fire de iarbă, având drept fundal cerul albastru, într-o opțiune cromatică unde se juxtapun violetul intens, un roșu curajos, și părul alb pe cerul deschis, care apare în mod miraculos, dată fiind apropierea tonurilor, deosebit de pregnant și de mângâietor.

Cosmin Paulescu ne pune în fața Monseniorului, el este în imediata noastră apropiere, chiar dacă privirea – unde întâlnim admirabil redate aceeași modestie, bunătate și finețe adâncă – nu este spre noi, ci ușor întoarsă spre sine. Expresivitatea gestului este notabilă – ca și cum Prințul s-ar afla în miezul unei discuții cu noi (și buzele par ușor întredeschise)  –  ca și cum ar duce poate și mâna spre inimă. Artistul a redat cu deosebită virtuozitate efectele lucirilor de mătase ale îmbrăcăminții și este remarcabil cum ele nu creează sau susțin vreo impresie de lux, ci de fapt poartă spre ideea fragilității personajului din fața noastră, care rămâne fundamental o prezență benefică și modestă. Cosmin Paulescu a accentuat ideea de prezență, a optat pentru o anumită corporalitate, notabilă în figurarea picioarelor, deosebit de realistă, și în redarea umbrei purtate, care configurează spațiul tridimensional.

Grație acestei beatificări și gândului Bisericii catolice române de a comanda acest omagiu celor doi maeștri ai artei monumentale, am avut ocazia de a vedea mult mai de aproape cum gândesc artiștii și de a ne îmbogăți patrimoniul cu două lucrări de deosebit prestigiu monumental și emoțional.

*) De observat expunerea cam hazardată, ca sa nu suspectăm altceva, a acestei sculpturi în curtea MNAR chiar vizavi de o altă sculptură reprezentând un nud feminin foarte voluptuos, de același sculptor. Nu din pudibonderie semnalăm acest lucru, ci din motivul de a prilejui privitorului justa emoție: un registru presupune prima sculptura – a unui om sfânt, un alt registru a doua, iar o astfel de juxtapunere este, pur si simplu, un semn de brutalitate autohtonă.