Duhovnicul isihast de la Mănăstirea Optina/ de Marius Vasileanu

Dacă discuțiile, conferințele, faptul de a fi fost împreună, meditațiile, ruga ori slujbele în jurul cărora stăruiau participanții la Mișcarea Rugul Aprins (Mănăstirea Antim, București) ar fi fost totul, încă ar fi însemnat enorm pentru acel metabolism nevăzut al unei societăți aflate în chinurile intrării în apriga boală a comunismului. Dar Rugul Aprins a mai însemnat ceva: prezența vizibilă, pentru câțiva ani, a părintelui Ioan Kulîghin, cel care prefera să fie numit Ivan Strannik, “Ioan cel Străin” – unul dintre sfinții necunoscuți care au trecut pe la Mănăstirea Antim.

Ioan Kulîghin s-a născut la 24 februarie 1885 la Eleț (Orel) în Rusia. După stagiul militar devine frate la celebra Mănăstire Optina. Este mobilizat în primul război mondial, apoi slujește ca preot la Rostov (1919-1930), este închis între 1930 și 1937 de puterea bolșevică, iar după eliberare devine protoiereul și duhovnicul eparhiei Rostovului. Fugind de bolșevici, se refugiază în România în noiembrie 1943 împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, căruia îi este duhovnic și cu care va sta până la finele lui 1946 la Mănăstirea Cernica (între timp mitropolitul moare și este îngropat în cimitirul mănăstirii). În acești ani va participa activ la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Descoperit de armatele bolșevicilor, în ianuarie 1947 este anchetat și condamnat la zece ani muncă silnică, fiind trimis în U.R.S.S., unde i s-a pierdut urma.

În puținele scrieri rămase de la Ioan cel Străin se regăsesc și amintiri ale traseului său duhovnicesc – vezi “Cuviosul Ioan cel Străin (din arhiva Rugului Aprins)”, Ed. Anastasia, 1999). Fiind angajatul unui magazin după terminarea școlii, este pentru prima oară atras de un gând vizavi de destinul său, trecând prin fața unei biserici, dar neavând timp să intre: “decât să fii rob oamenilor, mai bine să fii rob lui Dumnezeu”. De o nezdruncinată credință la doar 16-17 ani, reușește să-l contacteze pe celebrul Părinte Ioan din Kronstadt, primind printr-o epistolă binecuvântarea acestuia pentru mama sa bolnavă. Salvată, aceasta va mai trăi în pace timp de 30 de ani. Ajunge repede la concluzia că “desăvârșirea poate fi atinsă numai în mănăstire”. Face împreună cu un prieten întru credință un pelerinaj pe la mai multe locuri sfinte din Rusia. Îl întâlnește, de pildă, pe starețul Iosif care, după spusa sa”era moștenitor direct al părintelui Ambrozie, urmașul stareților anteriori, sădiți de starețul Paisie Velicikovski. Starețul Iosif era un om cu o viață special hărăzită, căci, după cum am aflat, când se adâncea în rugăciune era găsit înconjurat de un voal luminos”...

Recunoscător Proniei divine, Pr. Ioan cel Străin realizează că drumul său este aparte. Dacă în cazul unui intelectual se poate vorbi de conștiința valorii proprii, în cazul său, poate, despre trezvia duhovnicească – conștiință a faptului că în el a fost depusă o comoară: “Domnul s-a grăbit să mă răsplătească nu numai cu o stare materială bună, dar, pe căi necunoscute de lume, ba nici chiar de cele mai alese minți omenești, să mă aducă la acele izvoare de unde din belșug se revarsă harul Său și se adună într-o singură încăpere a inimii mele tinere”.

În acest context el își enumeră îndrumătorii. Vorbește de marele stareț Partenie de la Pecerska din Kiev și despre fiul său spiritual (duhovnicesc) Alexie Șepelov, duhovnicul Lavrei, de a căror bunătate se învrednicise încă de la 18 ani, înainte de exercitarea serviciului militar – nefăcând încă armata, fusese temporizat, atât de Ioan din Kronstadt cât și de stareții de la Optina. Ulterior, constată că cel mai însemnat sprijin l-a primit “de la stareții din Optina, urmași ai marelui stareț Paisie Velicikovski, ce au continuat lucrarea lui duhovnicească, care, prin mila lui Dumnezeu, a ajuns și până la mine, netrebnicul”. Astfel, Ioan cel Străin vorbește cu adâncă recunoștință despre alți mari oameni pe care i-a întâlnit în viață. Printre care, spre pildă, Teodot, eclesiarhul mănăstirii cel care era “un nevoitor iscusit în lucrarea rugăciunii în minte și în inimă sub toate formele”… și despre mulți alții, știindu-se că la mănăstirea Optina erau în acea vreme o adevărată constelație de rugători îmbunătățiți.

Pentru a putea vorbi despre “rugăciunea minții în inimă”, despre alte forme ale rugăciunii isihaste, aceasta impune existența unui îndrumător care știe din practică toate cele necesare. Ioan cel Străin ajunsese un “expert”, un trăitor, căci ucenicise la rândul său lângă alți “specialiști” practicanți ai isihasmului. Experiența aceasta a fost adunată și în culegeri dedicate exclusiv rugăciunii isihaste, precum “Sbornicul”, carte care a fost adusă de altfel chiar de Pr. Ioan cel Străin și în România.

În acest sens, aprecierea precum cea făcută de ÎPS Antonie Plămădeală referitoare la Pr. Ioan Kulîghin ca ultim reprezentant (stareț) al generației postpaisiene pare inadecvată. “A găsit audiență pe lângă câțiva monahi intelectuali ca Daniil (Sandu Tudor), Benedict, Antonie etc., dar ca și Paisie Velicikovski, părintele Ioan Kulîghin n-a reușit să creeze o tradiție. Părintele Daniil însuși, după tentative de izolare în pădurile de la Neamț, s-a înscris încetul cu încetul în tradiția românească autohtonă, acceptând să fie stareț la Schitul Rarău. El s-a legat astfel de curentul tradițional, prin relațiile sale strânse cu Pr. Cleopa, cu Pr. Paisie Pustnicul și cu alții”.

Există și autori, precum Pr. Andrei Scrima, care consideră că în realitate rolul său a fost cu totul altul: funcția lui Ioan cel Străin este – timpul prezent impunându-se în acest caz – aceea de moștenitor și transmițător al unor filoane,poate unicat, ce aparțin Tradiției isihaste. Iată încă una din straniile afirmații autobiografice ale Părintelui Ivan Strannik: “Scriu, spre întărirea credinței voastre, nu cuvintele mele, ci cele spuse mie, la timpul lor, de către îndrumătorii mei, care nu o dată au discutat despre mine și despre ceea ce li s-a descoperit lor, în clipele de extaz, anume că asupra mea a fost degetul lui Dumnezeu, căci unii dintre cei ce au locuit aici, în mănăstirea Optina, între 20 și 60 de ani, sfârșindu-și viața la adânci bătrâneți, n-au fost învredniciți de Dumnezeu cu ceea ce El a turnat asupra inimii mele. Afară de acestea, după spusele lor, curente de putere harică și din alte locuri s-au unit asupra mea”…

Părintele Ioan cel Străin face parte din acel iconostas al sfinților care au trăit discret în această lume și care vor rămâne, cel puțin până la sfârșitul acestor vremi, necunoscuți…