Dulceață de trandafiri/ de Simona-Grazia Dima

Se spune că am o privire plină de pasiune,

dar aspră (o privire, chipurile, profundă, întunecată). Nu știu, ce pot să spun? Mereu la săpături, arheolog de taină, mai port pe umeri colb și-n ochi scânteia unui drum, dar și epuizarea. Piele palidă, degete subțiri, straie negre, prăfoase. O rază nevăzută pleacă dinspre mine și mă unește cu o blândețe secretă, dincolo de clarul lunii. Nu pot să mă-mbunez, nu mă pot îmblânzi, nu pot ceda. Acolo unde mulți își află plăcerea, eu nu găsesc nimic. Am rămas pentru totdeauna a unui vis de foc. Și astfel, mulțumesc, într-o lume rece, undei unui răspuns, reamintire a firului în stare să mă ducă-napoi înspre ceea ce, în ochiul ochiului meu, nu contenesc să văd. De aceea îți port recunoștință, mulțime nepăsătoare, care te risipești generoasă pe străzi, în fluvii de parfum, ori ție, vânzător necunoscut: în magazin ai răspuns parcă la această ardoare și ai făcut o reverență în sufletul tău pentru ea, atunci când , dintre toate dulcețurile, mi-o recomanzi pe cea de trandafiri. Politețea mai presus de orice, în vreme ce-mi întinzi borcanul cu forfot răcoros în el, o calmă vâlvătaie. A câta oară îmi repet în sine că, prin războaie, dogme și indiferență, prin decretata isprăvire-a explorării, lumea comunică îndrăgostită, liberă, printr-un fluid lăuntric. Sub măști, o prospețime de neînfrânt. Într-un trandafir am tânjit dintotdeauna să-mi afund fața, dimineața și la apus. Într-un trandafir să-mi văd blestemul și să-l prefac în mireasmă, în tremur de petale. Și-apoi tot dintr-o roză să ies, în zbor. După firea mea, aș fi fost altfel. Soarta m-a silit să iau chipuri la care n-am visat, să-nvăț, ciudate, tot alte meserii și meșteșuguri. Supunerea la metamorfoză, priceperea plină de bunăvoință m-a salvat. Un înger ieșea mereu, ca dintr-un tablou de Magritte, să se uite la mine, când îmi era greu. Cumpăr dulceața de trandafiri, mă pierd în icoana bobocului translucid – foc latent, care-mi aduce-aminte că, în pofida umilinței, eu am puterea! Și pe moarte de-aș fi, puterea aceea ar fi în mine întreagă. Neguțătorule, tu ai noblețe, fiindcă recunoști, într-un om deposedat, rangul său – cineva care, fără-a avea nimic, este totuși bogat și demn de respect. Acasă, ca-ntr-o catedrală, în tăcere, gust câte-o petală trandafirie, sorb ceea ce n-am fost, ce n-am putut fi, dar mă așteaptă intact. Pe sub geam trec, aromate, într-un vacarm însumând tăcerea, râuri de oameni. Doar Domnul îmi vede masa, gardată de sfeșnice-lănci. Pentru toată durerea mea, El mă va preface-ntr-un trandafir.