Dumnezeu ca bucurie/ de Tudor Călin Zarojanu

Când a vizitat România, în 1994, fermecătorul regizor Krzysztof Zanussi mi-a spus, printre altele, că în Africa a fost plăcut tulburat de felul în care creștinii de acolo înțelegeau relația cu Dumnezeu: nu ca pe una de spaimă și supunere, ci ca pe un prilej de bucurie, dansând și cântând în biserică – lucru care știm că este valabil și în comunitățile de afro-americani din America. Imaginile acelea îl puseseră pe gânduri. Venea dintr-o cultură religioasă, cea poloneză, mult mai strictă, severă și sobră decât cea a noastră, a românilor – și totuși a ajuns să se întrebe care dintre atitudini este cea normală.

Mi-am amintit instantaneu acea discuție într-o zi de vară, când – trecând grăbit pe lângă Biserica Krețulescu – m-am decis să intru, uitând de graba mea. Poate și pentru că nu mai intrasem de mult în lăcașul pe care, cândva, îl consideram a fi „biserica mea”.

De îndată ce am trecut pragul și am pătruns în acea oază de liniște și răcoare, neverosimilă în chiar centrul fierbinte al orașului, format din beton, asfalt și gaze de eșapament, un zâmbet larg mi-a înflorit și m-am bucurat ca un copil că sunt acolo. Reîntâlnirea – nu cu Dumnezeu, evident!, căci nu m-am simțit nicio clipă despărțit de El – ci cu alveola de spațiu și timp care este o biserică, mai ales dacă e „a ta”, a fost o bucurie lipsită de orice solemnitate și cu siguranță lipsită de teamă. Chiar dacă am păcatele mele…

N-am putut niciodată să înțeleg construcția relației om-Dumnezeu în termeni de frică, păcat-pedeapsă, amenințare. Mi se pare normal și moral ca, dacă ai greșit, să plătești – atât în fața justiției divine, cât și în fața celei umane, chiar dacă aceasta din urmă este prin definiție supusă erorii. Dar de aici și până la spaima permanentă de „biciul lui Dumnezeu” e cale lungă. E ca și când, în fiecare zi a vieții tale, în timp ce mănânci, dormi, înveți, muncești, citești sau te uiți la televizor, te-ai întreba „Dar dacă mâine mă arestează?”!

În ceea ce mă privește, oricât ar suna de emfatic, orgolios sau chiar blasfemiator, Dumnezeu a fost întodeauna extrem de corect cu mine. Într-un fel sau altul, evident sau subtil, mi-a pedepsit fiecare păcat, fiecare derapaj, fiecare răutate – și mi-a răsplătit orice gest frumos. Trăiesc relația cu Dumnezeu ca pe una firească. „Frica de Dumnezeu” este, de fapt, frica de greșelile mele, frica să nu greșesc, să nu fac lucruri rele și – drept consecință logică și morală – să fiu pedepsit pentru asta. Tatăl Ceresc este chiar asta, un părinte, căruia îi datorez ceea ce sunt, de la care cer ajutor, pe care nu am dreptul să-L judec și care are dreptul să mă certe dacă greșesc – exact relația față de părinții mei, dar la altă scară.

Și, tot la fel ca relația cu părinții mei, cea cu Dumnezeu este dominată de bucurie și recunoștință, de descendență spirituală, de bagajul cunoștințelor – inclusiv de ordin practic – pe care le-am primit în dar, de bagajul învățăturilor de viață și, nu în ultimul rând, da, de veselie. La fel ca oamenii văzuți de Krzysztof Zanussi, nu mă rețin să cânt și să dansez, cu cerul albastru deasupra mea și conștiința morală în mine…