Dumnezeul bucuriei/ de Marius Vasileanu

“Între bucuria tulburătoare și cea curată este o diferență ca
de la pământ la cer. Cea dintâi creează marile romane de dragoste,
cea de-a doua sfințenia”- este una dintre inspiratele rostiri
notate de Nicolae Turcan în ultima sa carte: “Dumnezeul gândurilor
mărunte” (Ed. Limes, Cluj Napoca, 2009).
Nicolae Turcan este absolvent și doctor în filosofie, totodată
licențiat în teologie ortodoxă. Volumul său “Cioran sau excesul ca
filosofie” (Ed. Limes, 2008) a fost bine primit de confrați, fiind
onorat și cu Premiul “Henri Jacquier”, acordat de Centrul Cultural
Francez din Cluj. N. Turcan este redactor-șef al revistei “INTER –
Revista română de studii teologice și religioase”, o excelentă
publicație academică editată de Institutul INTER din
Cluj-Napoca.
“«Plânsul dătător de bucurie» (Sf. Ioan Scărarul), sau despre
locul în care Dumnezeu se ascunde” (p. 99), mai scrie Nicolae
Turcan dezvăluind, dincolo de studiile universitare, profundul său
atașament pentru viața creștină. De altfel, volumul de față este o
sumă de gânduri care par a fi fost la un moment dat un pseudojurnal
de bord. De unde și bogăția temelor abordate: Ratarea, trândăvia și
vocația; Gândirea secundă și neștiutorul; Dezobișnuirea de sine;
Silogismele morții; Locurile Eului; Avatarurile răului; Lumea
vizibilului; Dumnezeul Bucuriei…
Vizibil slujitor la templul creației lui Cioran, stilul lui
Nicolae Turcan este seducător, mânat de temporizări ardelenești –
cuminți și aducătoare de pace -, dar atent strunit în exprimările
paradoxale, așa cum bine-i șade creștinismul ortodox: “Când începi
să mergi pe cale constați că o faci în mers de rac, distanțându-te.
E ca și cum ți s-ar clarifica punctele la care ar trebui să ajungi
și pe măsură ce vizibilitatea lor ar spori, ai constata că ești tot
mai departe de ele. Și totuși ceva crește mereu, ceva se înnoiește
neîncetat în această alergare după Dumnezeu: nădejdea. De parcă, în
loc să te cufunzi în deznădejde, cum ar fi și firesc în urma
observării că țelurile călătoriei se îndepărtează, te-ar apuca
bucuria. Pentru că experiența distanței e mereu însoțită de cea a
unei inefabile prezențe. Dar are oare distanța ceva în comun cu
Dumnezeul cel atotprezent, cel în care timpul e doar un segment de
dreaptă, cel aflat într-o diferență ontologică radicală față de om?
Nu cred.”
Cu alte cuvinte, afirmația cioraniană “Singurătatea nu
te învață că ești singur, ci singurul” pare că a fost citită de
filosoful Nicoale Turcan cu gândul la Plotin (“Fuga celui singur
către Singurul”), dar în cheie creștină. Deoarece continuă:
“Dumnezeu se manifestă nu în pofida distanței, ci în imperială
indiferență față de ea. Pentru că întru El, distanțele și
apropierile nu stau într-un raport de contrarietate. De
aceea, de ce n-ar fi conștiința distanței doar o modalitate umană
de înțelegere? Și anume, tocmai aceea care dislocă staza întru
Dumnezeu (acea cauză a plictisului invocat de cei nepricepuți),
lăsând locul «epectazei» – de care vorbea Sf. Grigorie de Nyssa –
făcând posibilă, cu alte cuvinte, înaintarea continuă în Dumnezeu,
fără oprire, fără diminuarea bucuriei?” (p. 108-109).

Nota bene: conform dicționarului, “epectaza” este “învă­țătura
dezvoltată de sfântul Grigorie de Nyssa, potrivit căreia sufletul,
fiind atras de Dumnezeu, este într-o continuă mișcare ascendentă
către treptele superioare ale plenitudinii harului. Simbolul
epectazei este Moise, care «nu se oprește deloc în urcușul său,
nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată
ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele
acesteia și con­tinuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe
care o urcă dă totdeauna, înaintând, spre una superioară» (Grigorie
de Nyssa, «Viața lui Moise») “
Întrebându-se, într-un studiu, cândva “Cum e cu putință ca un
sceptic (și un nihilist totodată!) să se considere discipolul
sfinților? Care sunt urmele acestui discipolat sau cum arată
portretul de “sfânt” al gânditorului Cioran?” (vezi revista INTER,
vol. II, nr. 1-2, 2008, p. 408-417), N. Turcan practică o luptă
nedreaptă: scriitorul născut la Rășinari se împărtășește din
pocalul paradoxurilor fără de scop, aproape zen, precum:
“Este evident că Dumnezeu era o soluție și că nu vom mai găsi
niciodată o alta la fel de satisfăcătoare” -, pe când tânărul
teolog clujean, integrat evident într-o tradiție vie, diluează rând
pe rând capcanele, dar o depășește inclusiv pe cea a lucidității
sterpe: “Suferința majoră nu poate fi nici uitată, nici depășită,
ci doar integrată. Dacă această integrare are loc la nivelul
conștiinței, devii înțelept: dacă nu, te îmbolnăvești fără
scăpare.”(p. 35)…
Astfel, lecția marelui Cioran pare asimilată din perspectivă
creștină, fără ca aceasta să diminueze din ecartamentul magistrului
a cărui osie sprijinită deopotrivă pe disperarea lucidității maxime
și pe inagalabilul rostirii paradoxale nu poate fi diminuat de vreo
doctrină: “Dispunem de cuvinte într-un mod baroc. Realitatea pe
care ele o construiesc este adeseori iluzorie. Că se întâmplă
uneori ca Adevărul să se descopere chiar în iluzie, iată un merit
care nu aparține iluziei” (p. 103).
Dar această carte nu este nicidecum o simplă replică de
laborator la studiile operei cioraniene, chiar dacă anumite (da!)
aforisme par o permanentă dispută între cei doi filosofi – vezi,
de pildă, capitolul intitulat “Luciditatea celui fără credință”,
din care ar fi păcat să nu citez: “Deși n-ar recunoaște-o nici în
ruptul capului, luciditatea este ultima dintre iluzii, cea care
apare după ce toate celelalte s-au făcut țăndări” (p. 80). Cartea
de față este mult mai mult: dă seamă de apariția unui proaspăt și
talentat gânditor în cetatea limbii române, ale cărui scrieri
trebuie urmărite cu toată atenția. Ne vor bucura…
Căci “Bucuria e un cântec al inimii, care nu se oprește și nu
se înfricoșează. Ea este mediul în care cel care-l contemplă pe
Dumnezeu își petrece zilele” (p. 100). Prin această carte Nicolae
Turcan ne convinge că “distanța” de la luciditate la contemplație
poate fi dizolvată întru Bucurie.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura
Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea
București) și un master în antropologia spațiului sacru
(Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand
al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă
interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a
religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de
istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri
și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor
la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion
Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole,
eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în
jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și
realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele
televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei
Adevărul literar și artistic. În
prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A
publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan
în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45,
2008).