După 20 de ani... / de Felix Nicolau

Poate că în dramaturgie s-a problematizat mai acut trecutul comunist. Mai acut decât în roman. Ca să nu mai spun de poezie. În general, după Revoluție, artiștii au fost prea cuprinși de bucuria de a experimenta ceea ce înainte de ’89 fusese imposibil, ca să mai mediteze asupra implicațiilor epocii abrupt – și nu prea – încheiate. Abia după vreo 15 ani au început să apară mai multe opere legate de ce a fost și cum a fost posibil. Majoritatea însă erau zămislite de oameni învechiți, care nu s-au putut elibera profund de duplicitatea și evaziunea cu care au creat câteva decenii.

Și totuși, cartea Ilenei Alexandra Orlich, Staging Stalinism in Post-Communist Romanian Theatre, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, debutează chiar cu expresivul poem La masă cu Marx al lui Matei Vișniec. Respectiv cu traducerea lui, care este excelentă – lucru firesc din partea profesoarei care a tradus în engleză sumedenie de autori români, clasici și noi. Traducătoarea face și un comentariu, apoi, al poemului în care are curajul să compare viziunea poetului cu cea a lui Buñuel din Le chien andalou, referindu-se la prim-planul cu ochiul tinerei ce urmează să fie secționat de un brici. Subiectul de meditație al întregii cărți este existența filonului post-comunist în cultură. Marx, Engels, Lenin și Stalin sunt întrebuințați ca niște păpuși Matrioșka, remarcă autoarea, adică spectacular, carnavalesc. Ceea ce transformă comunismul într-un banal trecut, printre celelalte. De aceea sunt interpretate piese de teatru de Vlad Zografi, Nic Ularu și Matei Vișniec, reamintindu-ni-se adevăratele implicații ale comunismului.

În piesa Petru sau petele din soare a lui Vlad Zografi, sunt urmărite asemănările dintre Petru, Țarul Alb din secolele 17 – 18, și Stalin, Țarul Roșu. Exercițiul de close reading observă comportamentul despotic și deșănțat al lui Petru pe parcursul vizitei sale în Franța în relație cu apucăturile ulterioare ale lui Stalin, Omul de oțel. Cheia de lectură este eseul lui Lacan din 1963, Kant avec Sade, în care Sade apare simultan ca opusul și continuarea lui Kant, într-o substituție asimetrică. O astfel de izometrie este adâncită de cercetătoare prin detalii istorice care nu sunt de regăsit în piesă, dat fiind că “a scrie istorie și a scrie istorii aparțin aceluiași regim al adevărului”. Sintagma “separație-în-unitate” (separation-in-jointness) surprinde o anumită mentalitate a poporului rus și a conducătorilor săi. Faptul că Petru putea recita pe de rost Biblia nu l-a scutit de accese de furie criminale, așa cum nici perioada petrecută ca seminarist nu l-a împiedicat pe Stalin să declare că “Moartea rezolvă toate problemele. Fără individ, nu mai există problemă”, și să trimită la moarte milioane de oameni, să ordone să fie aruncați șerpi în celulele văduvelor inamicilor lui politici sau bătaia până la moarte a copiilor acestora.

Asocierea țarului și a conducătorilor comuniști cu soarele este deja un loc comun, ca și înconjurarea liderului de aparatul crud al poliției politice. Concluzia scriitoarei cade ca un cuțit de ghilotină: “Rusia, cu biserica și conducătorii ei, a rămas pură și împietrită într-un trecut de început de lume”.

Referințe palimpsestice sunt descoperite și în piesa lui Nic Ularu, Livada cu vișini. O continuare, a cărei premieră a avut loc la teatrul La MaMa Etc. din New York în 2008. Plecând de la ideea lui Cehov că ideile personajelor trebuie să fie “examinate ca obiecte”, dramaturgul construiește un intertext care îl ajută să relativizeze postmodern istoria, traducând-o în experiențe personale. Este, observă Ileana Orlich, o aplicație a ceea ce Joseph Luzzi numește “retorica anacronismului”. Anacronismul poetic fusese instituit ca o categorie literară de Goethe, în recenzia făcută dramei în versuri Adelchi (1822) a lui Alessandro Manzoni. Georg Lucacs a preluat ideea și a dezvoltat-o în Romanul istoric. Nic Ularu ar practica anacronismul regresiv, or catacronismul, anume – detaliază Henri Morier în Dictionnaire de poetique et de rhetorique – o plasare a problematicii prezentului în diverse momente ale istoriei. Astfel, autoarei i se pare că livada lui Ularu ar fi bântuită de fantoma lui Lenin, iar acest anacronism nu poate decât să dea adâncime “remixului” inspirat de teatrul lui Cehov.

De o lectură spectaculoasă are parte piesa lui Matei Vișniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mentali. Punctul de plecare este reconsiderarea postumă și perversă, firește, a operei lui Mayakovski de către Stalin, care proclamă nici mai mult, nici mai puțin că indiferența față de opera și amintirea poetului ar fi o crimă! În acest fel, Tătucul Popoarelor se disocia de antipatia lui Lenin față de “flamboaiantul” poet și dramaturg. Lenin, complet isteric de altfel, cerea ca Lunacearski să fie biciuit pentru propagarea Futurismului. Mayakovski suferea și el de sindromul futurist, declarându-și în autobiografia din 1922 disprețul pentru orice influențe arhaice, slave și bisericești, dar și entuziasmul pentru ateism și internaționalism. Într-un articol din 1914, “Și noi vrem carne“, scriitorul explica; “pentru noi – poeții tineri – Futurismul este capa roșie a toreadorului, pe care o folosește doar pentru tauri (bieții tauri – îi asemăn criticilor)”. Mayakovski era un artist decis, care nu se încurca în fleacuri. Într-un poem el perorează: “calea către Utopie este pavată cu Sânge/și Piatră”. Și tot un autor rus se pronunță asupra acestei cumplite nebunii înaintea lui M. Foucault, cum ager remarcă analista. Soljenițân evidențiase primul că atenția maniacală la detalii, stimulată cu forța, poate transforma o întreagă societate în pușcărie. Pe de altă parte, funcția de închisoare a spitalelor psihiatrice a fost anticipată de Samuel Beckett în piesa What Where, unde personajele se torturează reciproc pentru a afla ce s-a întîmplat și unde.

Toate aceste grozăvii se regăsesc în piesa lui Vișniec. Yuri Petrovski este somat, conform directivei lui Stalin, ca scriitorii să devină “inginerii sufletului uman” – iată că se putea pronunța cuvântul suflet -, să scrie istoria comunismului și să descrie glorioasa Revoluție din Octombrie pentru pacienții unui sanatoiu psihiatric. Lucrarea ar trebui să fie un best-seller, dat fiind că în instituție există un “club al Oamenilor-care-l-au-întâlnit pe Stalin”. Scriitorul devine o unealtă propagandistică, misiune de la care au defectat Gide și Malraux după vizita în Uniunea Sovietică, spre furia lui Stalin. Iar o asemena scriere ar avea efect curativ în cazul bolnavilor. Ironia este excelentă!

Scurta și concentrata carte a profesoarei de la Arizona State University este o delicatesă ce poate fi savurată și de cei care nu au acces, în mod normal, la un asemenea nivel al gastronomiei intelectuale. Referințele culturale și detenta comparatistă nu impietează deloc asupra unei lecturi de delectare, cum ar fi spus Roland Barthes. Studiul se citește ca un roman copios, ceea ce dă speranțe că mesajul cercetătoarei, dar și cel al autorilor explicitați și traduși, vor ajunge la un public larg, nu strict academic.