Dupa ce li s-a spus adio intelegerilor de la Bretton Woods

Bretton Woods a devenit de mai multa vreme trecut. A devenit istorie. Din sistemul financiar fundamentat in 1944, intr-o mica localitate din Statele Unite, au mai ramas astazi Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Plus spiritul ce a dominat aici, de reglementare riguroasa a pietelor financiare, care trezeste astazi nostalgii. Sunt multe voci, ale unor filosofi occidentali, dar si ale multor oameni politici din vest, care vorbesc astazi despre “un nou Bretton Woods”. De fapt, despre un nou acord cu reguli stricte pentru pietele financiare.

Alte voci, insa, poate si mai multe, isi exprima opinia ca astazi “fixisme” cum au fost cele impuse la Bretton Woods n-ar face decat sa repete ce s-a intamplat din 1944 pana in 1971: au stanjenit piata libera si a fost nevoie sa fie inlaturate. Sa recapitulam. Presedintele american Richard Nixon socase lumea anuntand, prin Rezervele Federale, ca nu mai asigura convertibilitatea dolarului in aur. Era in ziua istorica de 15 august 1971. Atat autoritatile vremii, cat si investitorii financiari, intelesesera ca sosise vremea sa spuna adio acordurilor de la Bretton Woods. Momentul a fost salutat de pietele financiare internationale. Caci spiritul ce a dominat momentul constituirii Fondului Monetar International si Bancii Mondiale, la sfarsitul razboiului, isi epuizase filonul. Cursul fix, imbratisat la Bretton Woods, isi incheia cariera. In noile conditii, moneda americana se dovedea a fi o complicata problema pentru toate celelalte state ale lumii, mari sau mici. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, treptat, realitatile lumii s-au schimbat. Economia mondiala s-a diversificat, au aparut noi centre puternice, s-au afirmat noi monede, cu deosebire marca germana si yenul japonez. Treptat, viata a impus renuntarea la etalonul aur si devalorizarea dolarului. In noua conjunctura, cursul fix devenise o frana. Se pregatea marea aventura a flotarii cursurilor. Al doilea regim al ratelor de schimb, de dupa Bretton Woods, a debutat la o rascruce a istoriei: o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Dupa ce dolarul a fost declarat neconvertibil in aur, in august 1971, a urmat imediat o declaratie de devalorizare. Autoritatile SUA au inceput sa faca interventii directe pe pietele valutare. Lumea descoperise, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai avea nimic bun de asteptat. Cu deosebire, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Americanii au dat tonul si lumea s-a despartit de trecut, spunand adio cursului fix. Nu s-a despartit insa razand. Problemele au inceput cand americanii s-au grabit sa-si devalorizeze moneda. Pentru a-si deschide drum spre avantaje competitive. Adevarul este ca pozitia internationala a dolarului isi pierduse stabilitatea. Dar in conditiile in care Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie decat favorabila. Dar un dolar in usoara scadere producea dureri de cap exportatorilor germani si japonezi, care au ajuns in situatia sa le fie groaza de intarirea propriilor monede. Dolarul obtinuse insa rolul de arbitru international. El conducea jocurile pretutindeni: si in Europa, si in Asia, si in America Latina. De cate ori cadea dolarul, Japonia, Germania si alte puteri economice ameteau. Si orice incercari de a le scoate din picaj se dovedeau zadarnice daca SUA nu le sprijineau. Terenul de confruntare intre monede devenise piata valutara. Dar in spatele confruntarilor monetare se afla o alta piata, uriasa: cea a schimbarilor internationale de marfuri. Comertul international, asadar, cu nesfarsitele lui razboaie, se impunea ca principala sursa de crestere. Fara indoiala ca i se netezea terenul globalizarii economice. Si, in mod deosebit, electronizarii pietelor financiare. Lumea era intr-adevar in schimbare profunda: mari sume de bani puteau deja sa fie repede transferate de pe un continent pe altul. Drumul nu se arata insa lin. Concurenta, era limpede, avea sa fie tot mai dura. Se anuntau mari batalii pentru cucerirea de noi piete, pentru intaietate pe pietele cucerite si pentru atragere de investitori. In acelasi timp, razboaiele comerciale intre marile puteri economice aveau sa se amplifice. Faptul ca sistemului creat in preajma incheierii razboiului, la Bretton Woods, iesise din istorie a fost cat se poate de firesc. Pentru ca la Bretton Woods, in 1944, se instituise o modalitate de schimb monetar prea putin mobila: cea a cursurilor fixe. Cotatiile monedelor se stabileau in raport cu dolarul, pe baza etalonului-aur. Mecanismul devenise dezavantajos. Si periculos, din cauza transferului de inflatie de la o tara la alta, prin intermediul cursului fix. Piata nu juca un rol prea mare in cotarea unei valute si insasi America devenise stanjenita de aceasta maniera statica. In anii ’70, spunandu-i-se adio cursului fix, piata a devenit dinamica, iar schimburile valutare au luat o amploare fara precedent. Specialistii din cadrul Rezervelor Federale au inceput sa afirme ca sarcina lor nu este sa intareasca dolarul, ci sa intareasca economia americana. Dar acest aspect il voi analiza miercurea viitoare.