Dupa de doua ori 20 de ani

Va mai amintiti ce s-a intamplat in Noiembrie 1963, evident daca sunteti destul de varstnic? Puteti reconstitui clipa in care ati aflat vestea care avea sa afecteze intreaga omenire? Va vine sa credeti ca si atunci fictiunea a precedat realitatea?

Multa lume a vazut sau cel putin a auzit de filmul “Candidatul din Manciuria”, regizat de John Frankenheimer, cu Frank Sinatra, Laurence Harvey, Janet Leigh si Angel Lansbury, povestea unui militar american, capturat de comunistii chinezi in razboiul din Coreea si programat sa asasineze la comanda, evident dupa ce a fost supus faimosului proces de “spalare a creierului”. Filmul a esuat lamentabil la lansarea lui in 1962, a fost reluat de cateva ori la televiziune si a revenit in salile de cinema doar dupa 1987. Cartea pe care este bazat a fost insa un mare succes in 1959, iar autorul, Richard Condon, care debutase cu doi ani inainte cu romanul “Cea mai veche spovedanie”, a devenit celebru. El si-a continuat cariera cu virulente satire politice (“Iarna ucide”, “Moartea unui politician”) ascunse sub masca romanului politist de actiune, istorii pe teme mafiote (ciclul dedicat familei Prizzi, ajuns si pe ecrane), alegorii acide (“Banii reprezinta dragostea”, “Surasul vertical”, “Comercializarea extazului”), povesti vag istorice (“Un fior de la Roma”, “Infinitul oglinzilor”), romane de actiune pura (“Arigato”) si un soi de profetii plauzibile privind terorismul la scara planetara, flagelul drogurilor si desigur globalizarea (“Soapta securii”, “Dependenta finala”, “Venerabilul Bede”). Richard Condon a murit in 1996.

Toate bune si frumoase, autor de succes, deseori acuzat de fantezii pur paranoide, cinic optimist, in sensul ca, desi convins ca realitatea este o porcarie, nu se putea abtine sa o ridiculizeze, Condon, pe care multi critici il considera un rafinat stilist, un deschizator de drumuri in proza americana post-moderna, ramane celebru mai cu seama pentru povestea cu spalarea creierului, termen inventat de un ziarist, Edward Hunter, autorul cartii “Brainwashing”, care incerca astfel sa traduca termenul chinez hsi-nao, care ar insemna “curatirea mintii” si ar descrie o serie de tehnici de conditionare (inclusiv tortura fizica si psihica) aplicate prizonierilor americani in razboiul din Coreea deveniti, pentru o vreme, adevarati propagandisti ai inamicului.

Obsesia manipularii mintale a fost una dintre temele majore ale razboiului rece, cu toate ca majoritatea cercetarilor au demonstrat ca este vorba doar de modificari temporare. Asasinarea presedintelui Kennedy in noiembrie 1963 (da, au trecut 40 de ani) i-a facut pe ziaristi sa se intrebe daca nu cumva Oswald, presupusul asasin, nu suferise in peregrinarile lui o “spalare a creierului”. Condon insusi a fost intrebat, ca sa nu spun acuzat, daca nu se simte raspunzator de cele intamplate.

Mai nimeni nu crede ca J.F.K. a fost o victima a razboiului rece, ca asasinul sau a fost inspirat de povestea candidatului din Manciuria. Realitatea a devansat, inca o data, fictiunea.

Singura legatura pe care o pot gasi intre poveste si tragedie e amintirea serii de noiembrie in gara Mihai Viteazu din Dobrogea, unde ascultam la un tranzistor pricajit o stire incredibila si imi aminteam niste versuri recitate cu putina vreme in urma, care ii apartineau, sau poate ca nu, prietenului meu M.M., de mult intrat in vesnicie. Citez:
“Scoarta creierului meu cu motivele-i florale
E pe cale sa se descoasa.
Doamnelor, dati-mi, va rog, macar un leu,
Ca mi-e rusine cu ea asa jegoasa”.