E o crima sa scrii prost?

Chiar si lipsit de inzestrare, un om care se aseaza in fiecare zi la masa de scris ca sa combine cuvinte si care, prin forta lucrurilor, mai si citeste, ca sa vada cum au combinat cuvintele altii, merita toata stima.

Un roman stabilit in Statele Unite, Ion Dragomirescu, ma intreaba, printr-un e-mail, de ce sunt atat de sever cu autorii lipsiti de talent. Ce vina au ei ca scriu prost? E o crima sa scrii prost?
Inainte de toate, ma bucura faptul ca Ziarul de duminica este citit si in Statele Unite. Ma ingrijoreaza doar gandul ca, urmarind rubrica mea, George W. Bush ar putea crede ca numai in Romania apar carti fara valoare. Il asigur, pe aceasta cale, ca in toate tarile se intampla asa. Inclusiv in America. Iar daca luam in considerare si filmele fara valoare, trebuie sa stie ca tara pe care o conduce exceleaza in domeniu.
Dar sa ma intorc la mesajul primit de la Ion Dragomirescu. Bineinteles ca un autor nu este vinovat daca nu are talent. Dar cine il invinovateste de ceva, in cadrul acestei rubrici, pe un asemenea autor? Ceea ce ma intereseaza, de fiecare data, este cartea, nu cel ce a scris-o.
Chiar si lipsit de inzestrare, un om care se asaza in fiecare zi la masa de scris ca sa combine cuvinte si care, prin forta lucrurilor, mai si citeste, ca sa vada cum au combinat cuvintele altii, merita toata stima. Nu bea, nu face scandal, nu fura, nu bate pe nimeni. Sta linistit, in casa lui, si scrie, incercand sa puna in functiune un delicat mecanism lingvistic de produs emotii. Ce minunat s-ar trai in Romania daca toti cei care ne perturba viata s-ar apuca de scris!
Am toata simpatia pentru pasionatii scrisului, chiar si pentru cei lipsiti de orice aptitudine. Dar trebuie sa-mi fac datoria fata de cititori si sa-mi spun parerea despre cartile care imi trec prin mana. Prin insusi faptul ca si-a tiparit textele si, astfel, le-a pus in circulatie, un autor se expune judecatii publice. Este una din regulile jocului.
Exista insa si autori fara talent care cred ca sunt geniali si fac demersuri insistente, uneori agresive, ca sa impuna aceasta idee. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca exista si unii care stiu ca nu sunt facuti pentru scris si care nici nu isi propun sa scrie bine, ci urmaresc doar sa fie recunoscuti ca scriitori si sa obtina anumite avantaje. Tentativele lor repetate de acreditare trebuie respinse. Dar nici macar ei nu trebuie priviti cu dusmanie. Dorinta lor arzatoare de a fi considerati scriitori este intr-un fel induiosatoare, ca dorinta unui elefant de a zbura. Impostura lor, expresie a unei increderi aproape mistice in importanta profesiei de scriitor, reprezinta, la urma urmelor, un omagiu adus literaturii.