Ecaterina cea Mare (I)/ de Henry Troyat

La numai treizeci și șase de ani, prințesa de origine germană Sophie von Anhalt-Zerbst, născută în 1729, a ajuns pe tronul Rusiei sub numele de Ecaterina a II-a. Îndrăgostită de cultura franceză, dar învățând rusa ca să-și înțeleagă mai bine poporul, liberală în prieteniile sale – Voltaire, Diderot, d’Alembert – dar autocrată în guvernarea sa, pudibondă în vorbe, dar cu un temperament nesățios, muncind cu râvnă și iubind copiii, natura, animalele… iată o descriere pe scurt a celei care a fost Ecaterina cea Mare.

„Această stâncă de voință are o structură complexă”, scria despre ea Henri Troyat și a fost nevoie de spiritul său pătrunzător de analiză ca să putem înțelege mai bine personalitatea contradictorie a uneia dintre cele mai fascinante figuri din istoria Rusiei.

Volumul nonficțiune urmează să apară la Editura Corint istorie. În prima parte a acestui documentar reproducem prefața acad. Șerban Papacostea.

*

*     *

Spre mijlocul secolului al XVIII‑lea, o tânără germană, So­phie Friederike Auguste, descendentă a unei familii aristocratice, a ajuns prin jocul diplomației matrimoniale – mijloc însemnat de soluționare a relațiilor internaționale în acea vreme – membru de frunte al Casei domnitoare a Rusiei. Căsătorită în urma unei selecții între soluții alternative – în care cuvântul decisiv i‑a revenit regelui Prusiei Frederic al II‑lea – cu Marele Duce Peter Ulrich, moșteni­tor prezumtiv al tronului imperial al Rusiei, tânăra Sophie, rebote­zată curând Ecaterina, pentru a se conforma exigențelor societății în care era chemată să‑și desfășoare existența, avea să dovedească nu numai o remarcabilă capacitate de a se adapta obiceiurilor unei lumi noi pentru ea, dar și de a deveni unul dintre exponenții cei mai de seamă ai tradițiilor și politicii imperiale a acesteia. Ecaterina a II‑a, supranumită „cea Mare”, se înscrie în șirul marilor fondatori ai imperiului rus, una dintre personalitățile care au influențat pu­ternic nu numai destinul poporului peste care au dominat, dar și ansamblul lumii euro‑asiatice în tranziția spre vremea globalizării.

Pentru a transforma rolul secund de conviețuitoare legală a principelui moștenitor, apoi a suveranului Rusiei, în acela de do­minatoare directă a vastului imperiu rus și de împlinitoare a voca­ției imperiale a acestuia, era nevoie de o personalitate excepțională, îmbinare între o implacabilă voință de putere și o egală capacitate de stăpânire a situațiilor celor mai complexe și dificile. Tânăra aris­tocrată germană, ajunsă în cele din urmă împărăteasă a Rusiei, a dovedit din plin capacitatea de a face față cu succes tuturor încercă­rilor la care a supus‑o situația de conducătoare a țării a cărei vocație imperială a slujit‑o din toate puterile. Din existența banală la care păruse că o predestinează originea, ea s‑a ridicat la rolul de condu­cător de frunte în lumea contemporană ei. Înzestrarea excepțională înnăscută a ducesei devenită țarină explică în cea mai mare măsură excepționala împlinire a rolului pe care i l‑a hărăzit istoria.

Revelatoare în această privință s‑a dovedit voința ei tenace de a se adapta lumii în care i‑a fost dat să trăiască în urma intrării în familia imperială rusă. Contrar îndemnului tatălui ei de a nu părăsi confesiunea în care se născuse – luteranismul –, Sophie, rebotezată Ecaterina, a îmbrățișat ortodoxia, supunându‑se regu­lilor stricte ale acestei conversiuni. Inspirată de ideea rostului po­litic activ care avea să‑i revină ca împărăteasă, ea a înțeles curând rolul esențial al componentei spiritual‑ideologice a imperiului rus și al aspirațiilor sale de mare putere. Nu mai puțin semnificativă pentru voința ei de dominație a fost însușirea limbii ruse, pe care a reușit în timp relativ scurt să o stăpânească. Ea însăși a formulat în termeni cum nu se poate mai clari hotărârea de a se identi­fica cu lumea asupra căreia i‑a fost dat să domnească, atunci când le recomanda medicilor ei: „Sângerați‑mă de ultima picătură de sânge german, ca să nu mai am decât sânge rus în venele mele.”

Acțiunea politică internă a țarinei, care a preluat puterea su­premă în vara anului 1762, în urma unui complot încheiat cu uci­derea soțului ei – împăratul legitim –, s‑a desfășurat între realitățile moștenite și tendința de a conferi acestor realități înapoiate o înfă­țișare reformatoare – imagine supradimensionată cu bună știință, larg propagată în epocă prin intermediul legăturilor întreținute de împărăteasă cu gânditori și scriitori europeni de prim rang. Așadar, de o parte, masa covârșitoare a iobagilor ruși, supuși bunului‑plac al stăpânilor de moșii; de altă parte, această „stare” socială supra­pusă, lipsită însă de reprezentativitate politică efectivă în raport cu puterea supremă în stat. În esență, un despotism asiatic, consolidat în mare măsură în secolele îndelungate de dependență față de „im­periul stepei”, a cărui ultimă încarnare, imperiul mongol al Hoardei de Aur, și‑a pus ireversibil amprenta asupra lumii ruse.

Domnia țarinei Ecaterina nu a fost lipsită, desigur, de intenții reformatoare și chiar de unele măsuri în acest spirit. Dar aceste inițiative timide nu au subminat structura societății ruse astfel cum se constituise de‑a lungul secolelor precedente și nici nu și‑au propus acest obiectiv imposibil de realizat. Poziția boierimii a fost chiar consolidată prin măsuri legislative menite să asigure împărătesei fidelitatea clasei dominante în societate. Cu atât mai remarcabilă a fost încercarea și reușita ei, fie și numai parțială, de a se înfățișa Europei ca suveran modern, dominat de ideile cele mai avansate ale vremii și decis să le aplice.

Informații prețioase și considerații instructive sunt oferite ci­titorilor cu privire la legătura strânsă stabilită de conducătoarea imperiului despotic al Rusiei cu reprezentanții de frunte ai celui mai avansat model de gândire social‑politică și filosofică al vre­mii, curentul luminilor sau iluminist: Diderot, Voltaire, Grimm și alții. În corespondență frecventă cu acești gânditori și scriitori europeni ale căror lucrări îi erau bine cunoscute și cărora le răs­pundea personal la scrisori, împărăteasa înțelegea nu rareori să le aline suferințele materiale cu subsidii consistente. Istoricii și‑au pus întrebarea: la originea acestor relații se afla oare un interes real al împărătesei pentru gândirea social‑politică cea mai avansată din Europa, sau pur și simplu dorința de a‑și asigura un portret favorabil în lumea occidentală, cu avantajele politice corespunză­toare? Răspunsul a rămas incert; sigur este însă că admiratorii din Occident ai împărătesei au știut să treacă sub tăcere unele dintre acțiunile ei cele mai arbitrare, care contrastau flagrant cu filosofia „luminilor”. Cel mai probabil pare însă că temeinica cunoaștere a societății ruse și a formulei tradiționale de guvernare a acesteia i‑a impus concluzia că soluțiile aplicate sau preconizate în Europa Occidentală erau inaplicabile în Rusia epocii ei.

Precum în politica internă, Ecaterina a știut să se încadreze excelent și în tradiția politicii externe a predecesorilor ei, în pri­mul rând a țarului Petru cel Mare. Expansiunea teritorială în toate direcțiile – compensație de orgoliu acordată de conducătorii ruși poporului peste care domneau în absența unor măsuri auten­tic reformatoare – a fost, foarte probabil, și domeniul în care s‑a manifestat cel mai puternic spiritul de continuitate al țarinei în raport cu acțiunea înaintașilor ei. „Nu doresc, nu vreau decât bi­nele acestei țări unde Dumnezeu m‑a adus… Gloria țării este glo­ria mea. A lega Marea Caspică de Marea Neagră și pe amândouă de mările Nordului, a face să treacă negoțul cu China și cu Indi­ile Orientale prin Tartaria înseamnă a ridica acest imperiu la un grad de putere mai presus de al altor imperii din Asia și Europa. Și ce poate rezista puterii fără margini a unui prinț absolut care guvernează un popor războinic?” Formulare cum nu se poate mai limpede a unui program imperial de expansiune teritorială, sinte­tic definit de un istoric român drept „geofagia rusă”. Într‑adevăr, achizițiile teritoriale ale imperiului rus în timpul domniei țarinei Ecaterina, care și‑a câștigat măcar în această privință cu drept cu­vânt calificativul de „cea Mare”, se înscriu într‑una dintre perma­nențele esențiale ale politicii ruse, de la ieșirea de sub dominația mongolă până în zilele noastre.

Cartea de față prezintă o personalitate de primă însemnătate a istoriei moderne a Europei în complexitatea ei. Inițiativele po­litice, ferme și calculate în același timp, ale țarinei Ecaterina – în diversele etape ale ascensiunii ei până la puterea supremă și în tim­pul exercitării acesteia – sunt înfățișate în paralel cu manifestările personalității ei pasionale în viața intimă. Lucrarea este în același timp o biografie reușită și un model de analiză a rolului istoric al unuia dintre făuritorii imperiului rus. Specialiștii epocii, dar și cei care se străduiesc să înțeleagă actualitatea în dimensiunea „duratei lungi”, vor avea de câștigat din lectura monografiei de față.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu și Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefață de Șerban Papacostea