Ecaterina cea Mare (III)/ de Henry Troyat

A doua fiică a lui Petru cel Mare, Elisabeta, a fost logodită cu unul din frații Johannei, tânărul și fermecătorul Karl August de Hol­stein‑Gottorp. Acesta murise de variolă, la puțin timp după logodnă, și se spunea că Elisabeta nu s‑a consolat după această pierdere timpurie. Flirturile sporadice în voia cărora s‑a lăsat de atunci nu sunt decât un mod de a o face să uite. Lipsită de un tânăr prinț căruia ar fi dorit să‑și consacre viața, ea nu s‑a mai măritat și continuă să întrețină relații afectuoase cu fami­lia dispărutului.

Deodată, la 6 decembrie 1741, lovitură de trăsnet: logod­nica neconsolată a lui Karl August pune capăt domniei mi­cului Ivan de Brunswick și regenței mamei lui, prin una din acele revoluții de palat atât de dese în Rusia. Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, urcă pe tronul Rusiei. Johanna își spune cu ciudă că, fără acea blestemată variolă care i‑a băgat în pământ fratele, ea ar fi astăzi cumnata unei împărătese. Îi scrie îndată țarinei pentru a‑i prezenta felicitările sale și a o asigura de de­votamentul ei. I se răspunde cu bunăvoință. Luna următoare, o nouă surpriză: împărăteasa îl cheamă de la Kiel la Sankt Pe­tersburg pe tânărul Peter Ulrich și îl proclamă moștenitorul său. Dintr‑odată, Rusia se apropie de Stettin. Sângele familiei Holstein, al mamei lui Figchen, participă la triumf. Figchen în­săși arată un viu interes pentru aceste evenimente îndepărtate. I se pare uneori că puteri oculte se adună în jurul ei.

Simplă coincidență sau consecința unei misterioase promo­vări pe eșichierul european? În luna iulie 1742, regele Prusiei, Frederic, îl înalță pe tatăl lui Figchen la demnitatea de feldma­reșal. În septembrie, mama lui Figchen primește din mâinile unui secretar de la ambasada Rusiei o efigie a țarinei într‑o ramă bătută în diamante. La sfârșitul anului, Figchen, înso­țită de mama sa, pozează, la Berlin, pentru excelentul pictor francez Antoine Pesne. Artistul are sarcina de a reda asemăna­rea, imprimând cât mai multă grație penelului său. Portretul finisat cu migală și înfrumusețat este destinat să o informeze pe împărăteasa Elisabeta asupra calităților fizice ale tinerei fete. El ia drumul Petersburgului, în timp ce modelul se reîntoarce la Stettin. Între timp, generalul Korf și un alt nobil de la Curtea Rusiei, contele Sievers, cer să o vadă pe mica prințesă pentru a‑și întocmi raportul către Înalta Curte. Ei duc un al doilea portret în bagajele lor. Toată această agitație o tulbură puternic pe Figchen. Are tot mai mult conștiința de a fi miza fragilă a unei mari partide diplomatice: „Asta a început să mă îngri­joreze și, în sinea mea, mă socoteam sortită lui Peter Ulrich, pentru că el era, dintre toate partidele ce se propuneau, cea mai importantă.” Trebuie să aibă răbdare și își repetă mereu că, fără îndoială, are numeroase rivale și că, din toate părțile, ambasa­dori zeloși expediază la Sankt Petersburg portretele celor mai nobile domnișoare de măritat din Europa. Și‑o imaginează pe împărăteasă șovăind, cu sprâncenele încruntate, într‑o galerie de tablouri unde cincizeci de frumuseți surâd pe pânză, care mai de care. Dar, în visele ei, prezicerea canonicului alungă ce­lelalte gânduri. Pentru a‑i încuraja, parcă, aceste previziuni op­timiste, ramura principală a familiei Anhalt se stinge și tatăl și unchiul ei devin împreună prinți regenți. Asta întărește poziția familiei în cursa pentru coroană. Dacă Figchen se gândește la această coroană zi și noapte, în schimb nu‑și face deloc griji în legătură cu celelalte aspecte. Puțin îi pasă că Peter Ulrich e dizgrațios și prost. Dragostea nu contează deloc în calculele de viitor. Ceea ce o interesează este tronul, nu patul.

Totuși, la treisprezece ani, manifestă deja o robustă senzu­alitate. Cu toate că nici Babet Cardel, nici mama sa, nimeni din preajmă nu i‑a dezvăluit misterul relațiilor fizice, ea simte adesea bruște aprinderi de dorință, tandreți nedeslușite, ne­voia de contact carnal, a căror cauză nu și‑o explică. Această frenezie o apucă mai ales noaptea. Atunci se așază călare pe o pernă și, așa cum va scrie mai târziu, „galopează” în patul său, „până la epuizare”. Aceste cavalcade nocturne îi liniștesc tulburările, îi calmează nervii. Odată trecută sminteala, rede­vine o copilă cuminte, preocupată nu de dragoste, ci numai de carieră. Este un lucru lăudabil, căci unul din unchii ei, Georg Ludwig, sedus de frăgezimea acestei adolescente abia ieșită din copilărie, începe să‑i facă curte. Cu zece ani mai în vârstă decât ea, o zăpăcește cu declarații pasionate și o atrage departe de părinții săi pentru a‑i fura mici sărutări. Măgulită, Figchen se lasă în voia lui. Nu‑i asta dovada că poate să placă unui bărbat, altul decât tatăl ei? De ce s‑ar arăta micul ei văr Peter Ulrich mai dificil decât unchiul Georg Ludwig? Dar săptămânile trec și de la Curtea Rusiei nu vine nicio veste. La rândul său, Georg Ludwig, exasperat de reticențele fetiței, îi propune pe neaștep­tate să o ia de soție. Rudenia lor nu este un obstacol. Căsători­ile de acest gen sunt frecvente în înalta aristocrație europeană. Figchen ezită să abandoneze visul rus pentru realitatea ger­mană. „Tata și mama nu vor fi de acord”, spune ea. Apoi se face că acceptă, „cu condiția ca tatăl meu și mama să nu aibă nicio obiecție”. Dintr‑odată, sărutările unchiului devin mai în­flăcărate. „Dar”, va afirma ea, „în afara câtorva îmbrățișări mai strânse, totul se petrecu foarte nevinovat.” Georg Ludwig se stăpânește în speranța că timpul va lucra în favoarea lui, iar Figchen consimte la aceste jocuri copilărești în speranța că ele nu vor dura și că apelul atât de mult așteptat din Nord va veni.

La 1 ianuarie 1744, întreaga familie, reunită la Zerbst, în jurul mesei, sărbătorește începutul anului printr‑un ospăț, când un curier venit de la Berlin îi înmânează prințului Christian August un pachet de scrisori. Prințul triază corespondența și îi întinde soției sale un plic purtând următoarea adresă: „Perso­nal! Foarte urgent! Preaînaltei și nobilei prințese Johanna Eli­sabeth de Anhalt‑Zerbst, în castelul său din Zerbst.”

Johanna rupe sigiliile, începe să citească și o dulce emoție o cuprinde. Scrisoarea este scrisă de Brümmer, Mare Mareșal al Curții Marelui Duce Peter Ulrich, de la Sankt Petersburg. „Prin ordin expres și special al Majestății Sale Imperiale îm­părăteasa Elisabeta Petrovna, trebuie să vă anunț, doamnă, că Augusta Suverană dorește ca Alteța Voastră, însoțită de prin­țesă, fiica mai mare, să vină cât mai curând posibil și fără să piardă timpul în această țară, în orașul în care se va găsi Curtea Imperială… Alteța Voastră are prea multă înțelepciune pentru a nu înțelege adevăratul sens al nerăbdării pe care o are Ma­jestatea Sa de a vă vedea aici împreună cu prințesa, fiica Voas­tră, despre care se spun atâtea lucruri frumoase…”

Scrisoarea, foarte lungă, precizează că prințesa Johanna nu trebuie, sub niciun pretext, să fie însoțită de către soțul său, și că suita ei să nu cuprindă decât o doamnă de onoare, două came­riste, un ofițer, o bucătăreasă și trei sau patru lachei. I se cere, în plus, să păstreze secretul asupra locului de destinație. Cheltuie­lile călătoriei vor reveni, de la sine înțeles, împărătesei: de altfel, în plic se află și o poliță de zece mii de ruble pentru un bancher din Berlin. E puțin, spune Brümmer, dar important este să nu se dea prea mult fast acestei călătorii, pentru a nu atrage curio­zitatea persoanelor răuvoitoare. Odată ajunse în Rusia, prințesa și fiica sa vor fi tratate cu toate onorurile cuvenite rangului lor.

Tulburarea Johannei la citirea acestei scrisori este atât de puternică, încât Figchen, așezată lângă ea, aruncă pe ascuns o privire asupra textului. Cuvintele „însoțită de prințesă, fiica mai mare” îi sar în ochi. Înțelege imediat că acum se joacă soarta ei.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Editura Corint istorie. Traducere din limba franceză de Elisabeta Niculescu și Simona Brânzaru (cap. XXV–XXVI). Prefață de Șerban Papacostea