Echilibrul/ de Adina Crețu

Undeva, într-un orășel fără importanță, există strada E.Uluitau. O stradă ca multe alte străzi din complicata hartă a orașului. Printre casele cu magnolii și mici grădinițe de roșii se strecurase cu câțiva ani în urmă un bloc. Se lăuda că ar fi apărut pentru a trezi cartierul din monotonie, însă casele vedeau în el doar o anomalie în cursul liniștit al vieții de pe stradă.

Poate și din cauza asta blocul nu reușise să atragă prea mulți locatari. Seara, când toate casele își deschideau ochii calzi, prea puțină lumină răzbătea prin geamurile sale, din apartamente răzlețe și destul de tăcute.

Unul dintre apartamentele vii era la etajul 1, cu toate geamurile dând spre stradă. Între pereții zgrunțuroși se mutaseră, pe rând, patru prieteni apropiați.

În prima lună de conviețuire aproape că nimeni din bloc nu i-a văzut. Lucrau împreună de zor la construirea spațiului comun. Când nu erau plecați pe la treburile lor, cei patru se luptau cu imperfecțiunile apartamentului și retușau în detaliu tot ce le-ar fi putut știrbi plăcerea de a locui acolo. Împreună se așezau la masa din bucătărie în fiecare sâmbătă dimineața și vorbeau entuziaști, pe deasupra cănilor de cafea, despre ce planuri mai aveau. Cu atenție și multă răbdare au transformat apartamentul rece într-o oază în care se regăseau departe de cotidianul obositor. Și, pentru a consemna succesul, pe ușa de la intrarea în oază au fost puse, cu mare fast, patru plăcuțe cu numele celor patru arhitecți ai prieteniei.

Totul era ales împreună și așezat într-un echilibru al gusturilor celor patru: covoare, tapet, lămpi și lampadare, perne și scaune, fotolii, canapea, seturi de veselă, draperii, tablouri. Până și bețișoarele parfumate sau cărțile din bibliotecă reflectau preferințele prietenilor. Fiecare dintre ei înțelegea renunțarea la singurătate pe care celălalt o făcuse și importanța unui echilibru în care fiecare să găsească plăcerea conviețuirii.

Ca orice lucru pe lumea asta însă, energiile creatoare scădeau odată cu trecerea zilelor. Rând pe rând au început să obosească în căutarea compromisului perfect. Subtil au apărut renunțările, uneori la generozitate, alteori la dorințe. Altcineva făcea alegerile sau altcineva își abandona alegerea, însă, după tot timpul petrecut împreună, cei patru se cunoasteau îndeajuns pentru a putea anticipa preferințele celorlalți. Și astfel, cel puțin pentru o vreme, apartamentul zgrunțuros de pe strada E.Uluitau a rămas tihnit.

Ritualul de sâmbătă dimineața a dispărut, însă prietenii se întâlneau seara la geamurile apartamentului și găseau atunci clipele potrivite pentru a-și împărtăși întâmplările de peste zi, senzațiile de moment sau visele pe care le așteptau. Într-o asemenea seară, fumând visători pe pervazul locuinței, doi dintre prieteni se lansară într-o discuție despre viitor. În timp ce unul dintre ei, cel mai entuziast din grupul celor 4, își expunea, cu deosebită convingere, succesele ce-l așteaptă în viitor, un al doilea, o fire critică, a cărui principală armă era analiza, nu-și putea ascunde scepticismul. Fumul de țigară acoperi o vreme încordarea dintre cei doi, însă curând nici acesta nu mai făcu față și discuția deveni o dispută aprigă. Criticile și reproșurile pluteau nestingherite cu rotocoalele de fum, iar sprâncenele se încordau deasupra ochilor tăioși.

A doua zi entuziastul renunță la societatea din apartament și-și împachetă averea personală. Cu geamantul în pragul ușii, se întoarse pentru o ultimă dată și admiră visul său și al prietenilor săi, șopti un “La revedere” dezamăgit și ieși pentru totdeauna din blocul-anomalie.

Nici unul dintre cei trei prieteni rămași în apartament nu se aștepta la acest deznodământ. Dincolo de eșecul unui plan de conviețuire, fiecare dintre cei trei resimțea șocul unei situații ce le dărâmase idealul comun. Împreună ieșiră din apartament și dezlipiră de pe ușă, într-o tăcere tristă, plăcuța celui ce îi părăsise.

Viața în apartament continuă în trei și, deși toți făceau eforturi pentru a acoperi spațiile goale, dezechilibrul produs continuă să se extindă. Vecinii au început să afle de existența lor și nu de puține ori se auzeau bătăi în calorifere, atunci când vocile din apartament deveneau aspre. În ultima perioadă începuseră chiar să aibă vizitatori la ușă, veniți să-și verse propriile nemulțumiri și rugăminți pentru aplanarea conflictului. De fiecare dată îl trimiteau pe același prieten să deschidă ușa vecinilor și să ofere scuze suficient de convingătoare încât să-și cumpere toleranța acestora. Într-o dimineață, la ușa apartamentului bătură doi polițiști. Conflictele din apartament deveniseră o preocupare pentru întreaga stradă. Fuseseră depuse plângeri chiar și din partea caselor liniștite cu magnolii. Prietenul conciliant simți cum i se înmoaie picioarele și în acel moment, stând în pijama, obosit și încercând, a prea multă oară, să scuze situația din apartament, hotărî că orice ideal la care speraseră devenise imposibil. În mai puțin de o oră plecă fără un cuvânt, cu puținul său în geamantan, rupse de pe ușă plăcuța cu numele său și își salută pentru ultima oară vecinii.

Viața în doi. O încercare prea dificilă pentru mulți era acum status quo-ul celor doi prieteni rămași în apartament. Dintr-un refugiu confortabil și intim, casa devenise un teren de luptă rece, cu granițe largi și mereu schimbătoare. Dintr-o armonie la care contribuiseră patru suflete calde rămăsese gustul amar al celor două pierderi și un acut sentiment de gol. De frică, cei rămași evitau să mai comunice. Își rețineau orice idei sau păreri, însă continuau să se judece reciproc. Pus în această situație, prietenul analitic începuse să facă anumite calcule despre viitor. Iar când rezultatele lor ieșiră negative și tăcerea continuă să apese în întreaga casă, pe ușa fostei oaze ieși și al treilea geamantan.

“Sunt singur”, murmură ultimul prieten, privind în jur și recunoscând urmele celorlalți trei. Fiecare dintre ei își lăsase amprenta și, probabil fără să știe, fiecare dintre ei îi dirijase viața. Nimic nu ar fi fost la fel fără prezența lor și, dincolo de tristețe, el reușea să se bucure de cadourile pe care fiecare dintre ei i le făcuse. “Uneori tăria vine din trecut, din toți cei trei pe care i-am invitat în casa mea. Acum sunt mai bogat decât aș fi putut fi fără ei. Sunt mai bogat în perne, în cărți, în tablouri, covoare și ceaiuri. Sunt eu pentru că i-am cunoscut.”

Îmbărbătându-se cu acest gând, ieși din apartament și dezlipi plăcuța ultimului prieten plecat. Pe ușa nouă de lemn rămăseseră urme vagi ale plăcuțelor dispărute: dl.C. Aivreasăfii, dl.C.Credalțiicăești și dl.C.Crezicăești.

Pentru cine ar fi trecut acum prin holul blocului, pe ușa apartamentului numărul 7 era trecut un unic proprietar: dl.C. Ești.