Ecouri din trecut/ de Diana Gabaldon

Rareori se întâmplă ca un autor să scrie cu atâta pasiune despre o țară îndepărtată, să-i transforme locurile cunoscute sau uitate în adevărate atracții turistice. Asta a făcut Diana Gabaldon, o scriitoare de origine mexicano-americană, cu ținuturile scoțiene, în seria Outlander, din care face parte și acest volum, Ecouri din trecut. A scris despre Scoția ca și când ar fi trăit acolo dintotdeauna și nu numai atât, a creat o adevărată isterie a vizitării locurilor prin care au trecut, în romanele sale, rebelul scoțian și iubita sa din secolul XX.

Claire Randall este călătoare în timp. Aruncată în negura vremii, cu peste două sute de ani în urmă, ea se îndrăgostește de rebelul James Fraser, sufletul ei pereche, și decide să rămână împreună în vremea lui Jamie, în secolul al XVIII-lea. În urma unor evenimente care îi pun viața în pericol, fiica lor, Brianna, alege să trăiască în relativa siguranță a secolului XX, la o veche fermă a strămoșilor ei din Scoția, împreună cu Roger, soțul ei, și cei doi copii. Dar întâmplările petrecute cu două secole în urmă prind viață prin intermediul scrisorilor lui Claire. Fragilele file scot la iveală dragostea ei pentru Jamie Fraser, omul mult încercat în luptă, călătoria lor din Carolina de Nord pe mare, unde întâlnesc pirați și iau parte la lupte navale. Căutând să afle cât mai multe despre Claire, Brianna și Roger descoperă și lucruri despre ei înșiși, deoarece destinul familiei din munții Scoției pendulează între viață și moarte în Războiul pentru Independența Americii. Ecouri din trecut este o carte despre călători în timp, despre oameni care și-au dorit să schimbe istoria, despre caractere puternice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirile lor. Un roman care rămâne în mintea cititorului multă vreme după ce povestea s-a terminat. Pentru cei ce adoră melanjul de genuri – romance, istoric, fantasy – într-o intrigă din care nu lipsesc scenele de acțiune, dar nici lecțiile de istorie ascunsă ori geografie, foarte atent nuanțate, aceasta este lectura perfectă. Revelații cutremurătoare, răsturnări de situație și un final care vă va face să așteptați cu interes următoarea carte din serie. “Tot ceea ce te-ai aștepta de la Gabaldon… aventură, istorie, romance, fantasy.” (The Arizona Republic) Diana Gabaldon(născută în 1952, în Arizona) este o romancieră americană contemporană cu rădăcini mexicane și englezești. A crescut în Flagstaff, Arizona, și a absolvit studii de zoologie la Northern Arizona University și de biologie marină la University of California, San Diego. A urmat apoi un doctorat în ecologie, tot la Northern Arizona University. Printre altele, Diana Gabaldon este autoarea unor serii foarte apreciate și bine vândute: Outlander și Lord John. Cărțile ei sunt însă greu de integrat într-un singur gen, căci conțin elemente de ficțiune romantică, istorică și science-fiction (sub forma călătoriilor în timp). Aprecierea de care se bucură în rândul cititorilor a dus la publicarea lor în douăzeci și trei de țări și traducerea lor în nouăsprezece limbi. PARTEA ÎNTÂI Tulburarea apelor 1 UNEORI SUNT MORTI CU ADEVARAT Wilmington, colonia Carolina de Nord iulie 1776 Capul piratului disparuse. William auzise vorbind despre asta niste oameni care trândaveau pe cheiul din apropiere si se întrebau daca va mai fi vazut vreodata. – Nooo, s-a dus pe veci, spuse un barbat zdrentaros, un metis, dând din cap. Daca nu-i vine de hac aligatoru’, are sa-l înghita apa. Un padurar a trecut bucata de tutun de mestecat dintr-o parte într-alta a gurii si a scuipat în apa în semn de dezaprobare, zicând: – Nu, o sa ramâna asa cum e pentru vreo zi sau doua. Pe urma bucatile de carne care-i tin capul pe umeri se usuca în soare. Se întaresc precum Terul. Am vazut eu asta la cadavre de caprioare. William a vazut ca doamna McKenzie a aruncat o privire fugara spre golf, pentru ca apoi sa se uite-n alta parte. S-a gândit ca era palida si s-a asezat în asa fel încât ea sa nu-i poata vedea pe barbati si apa maronie la tux, desi lesul prins de par nu se zarea, chiar daca nivelul apei crescuse. Acest par era un semn care amintea de pretul unei crime. Piratul fusese legat de par si înecat în mâl cu câteva zile în urma, iar cadavrul sau în descompunere fusese subiect de conversatie pentru toata lumea. – Jem! striga domnul MacKenzie cu asprime, trecând pe lânga William ce alerga dupa Tul sau. Baietelul, care avea parul roscat ca mama lui, se apropiase de barbati, ascultând ce vorbesc, apoi se aplecase periculos de mult deasupra apei, tinându-se de o binta1 pentru a vedea cadavrul piratului. Domnul MacKenzie l-a apucat pe baiat de guler, l-a tras spre el si l-a luat în brate, desi micutul se zbatea, vrând sa o ia spre cheiul mâlos. – Vreau sa vad ualigatoru’ cum îl manânca pe pirat, taticule! Barbatii de pe chei au început sa râda, chiar si MacKenzie a zâmbit, dar când a zarit-o pe sotia lui, zâmbetul i-a disparut dintr-odata. Într-o clipa a fost lânga ea si a prins-o de cot cu o mâna. – Cred ca trebuie sa mergem, a spus MacKenzie, tinându-l pe baiat astfel încât sa o poata sprijini pe sotia lui, care era limpede ca nu se simtea bine. Locotenentul Ransom… vreau sa spun, Lordul Ellesmere… s-a corectat el imediat, zâmbind stingherit catre William, ca si cum ar T vrut sa-si ceara scuze pentru greseala, Lordul Ellesmere are si alte obligatii, sunt sigur. Era adevarat. William urma sa cineze cu tatal sau. Însa tatal sau îi daduse întâlnire la cârciuma de dincolo de chei. William nu avea cum sa-l rateze si le-a spus-o sotilor MacKenzie, rugându- i sa mai ramâna pentru ca îi facea placere sa se ate în compania lor, mai ales a doamnei MacKenzie, dar ea a zâmbit cu regret, mângâind capul acoperit al copilului din bratele ei. – Nu, chiar trebuie sa plecam, a staruit ea privindu-si Tul care tot ar mai T vrut s-o ia la fuga, pentru ca apoi sa-si îndrepte ochii spre chei si spre parul care iesea din apa. Dupa aceea si-a desprins cu hotarâre privirea de chei si l-a privit pe William în fata, continuând: – Micuta are sa se trezeasca si îi va fi foame. Ne-a parut bine ca v-am întâlnit. Mi-as fi dorit sa stam de vorba mai mult. A rostit aceste ultime cuvinte cu profunda sinceritate si i-a atins bratul, provocându-i o senzatie placuta în stomac. Acum barbatii care trândaveau pe chei începusera sa faca pariuri. Unii sustineau ca piratul va reaparea, altii, ca disparuse pe vecie. Pariau, desi nici unul dintre ei n-avea un sfant în buzunar. – Doi la unu ca e tot acolo când se retrag apele. – Cinci la unu ca trupu-i tot acolo, dar capu’ a disparut. Mie nu-mi pasa ce zici tu de gât, Lem, ca îi atârna capu’ asa, doar de-o pielita, când a venit tuxu’. Când or veni iar apele, o sa-i ia capu’. Sperând ca aceasta discutie sa se termine odata, William a trecut la un complicat ritual de ramas-bun si a mers pâna într-acolo încât i-a sarutat curtenitor mâna doamnei MacKenzie si, având un moment de inspiratie, a sarutat si mânuta fetitei, gest în urma caruia au început cu totii sa râda. Domnul MacKenzie l-a privit ciudat, fara a parea însa ofensat si i-a strâns mâna în stil republican. Apoi, ca sa faca si el o gluma, l-a pus pe baietasul lui sa dea mâna cu William. – Ai omorât pe cineva? a întrebat baiatul plin de curiozitate, privind sabia lui William. – Înca nu, a replicat cel întrebat, zâmbind. – Bunicu’ meu a omorât mai bine de douazeci de oameni! – Jemmy! au exclamat amândoi parintii într-un glas. Micutul a ridicat din umeri staruind: – Da’ chiar asa e! – Sunt sigur ca bunicul tau este un om tare curajos, l-a asigurat William, luându-si un aer grav. Regele are întotdeauna nevoie de asemenea oameni. – Bunicu’ zice ca regele n-are decât sa-l pupe-n fund, replica baiatul foarte sigur pe sine. – JEMMY! Domnul MacKenzie i-a pus palma peste gura baiatului. – Tu stii ca bunicul n-a spus asta! a zis doamna MacKenzie. Baietasul a dat din cap aprobator, iar domnul MacKenzie si-a luat palma de pe gura lui. – Nu, da’ bunica a zis, a tinut sa sublinieze baiatul. – Bine, bine, a spus domnul MacKenzie, abtinându-se sa nu izbucneasca în râs. Cu toate astea, nu e bine sa spui asemenea lucruri soldatilor care se ata în slujba regelui. – Ah! exclama Jemmy vadit neinteresat de subiectul acesta. Apele se retrag acum? întreba el plin de speranta, privind catre chei. – Nu! replica domnul MacKenzie cu hotarâre. Asta se va întâmpla abia peste câteva ceasuri, când tu vei T deja în pat. Doamna MacKenzie i-a zâmbit lui William drept scuza, rosind usor. Membrii familiei MacKenzie s-au departat în graba, lasându-l singur pe William, care nu stia daca sa râda ori sa fie dezamagit. – Hei, Ransom! William întoarse capul si dadu cu ochii de Harry Dobson si Colin Osborn, doi sublocotenenti din regimentul sau, care îsi terminasera serviciul si acum erau nerabdatori sa-si faca de cap în Wilmington. – Dumnealor cine sunt? a întrebat Dobson vadit curios, privind în urma grupului care se departa. – Domnul si doamna MacKenzie, prieteni de-ai tatalui meu, a venit raspunsul. – Carevasazica e maritata, a constatat Dobson, tuguindu-si buzele si continuând sa o priveasca pe doamna MacKenzie. Atunci cred ca o sa fie ceva mai complicat, dar ce-ar fi viata fara provocari? – Provocari? a întrebat William privindu-si amuzat prietenul, care era destul de mic de statura. Sotul ei e de trei ori cât tine, în caz ca n-ai observat. Osborn a început sa râda si s-a înrosit, tinând sa-i spuna amicului sau: – Ea e de doua ori cât tine! O sa te zdrobeasca, Dobby! – Si ce te face pe tine sa crezi ca vreau sa fiu dedesubt? a întrebat Dobson, luându-si un aer plin de demnitate. – De ce sunteti obsedati de femeile uriesesti? a întrebat William privind în urma familiei MacKenzie, care abia se mai vedea în capatul strazii. Doamna este aproape la fel de înalta ca mine. – Hai, las-o balta! a exclamat Osborn, care era mai înalt decât micutul Dobson, dar tot era mai scund cu un cap decât William. El a vrut sa-l loveasca pe William peste genunchi, dar William s-a ferit, l-a apucat bine pe Osborn si l-a împins în Dobson. – Domnilor! Glasul amenintator al sergentului Cutter i-a trezit pe cei trei la realitate. Erau mai înalti în grad decât sergentul, dar nici unul nu îndraznea sa scoata acest lucru în evidenta. Întreg batalionul se temea de sergentul Cutter, care era mai batrân decât Dumnezeu si era cam de înaltimea lui Dobson. În acel trup mic era, însa, un vulcan gata sa erupa. – Sergent! Locotenentul William Ransom, conte de Ellesmere si cel mai vârstnic din grupul celor trei ofiteri, lua pozitia de drepti, tragând barbia în piept. Osborn si Dobson s-au grabit sa-i urmeze exemplul, pocnindu-si calcâiele. Cutter a început sa se plimbe prin fata lor de colo-colo, ca un leopard la pânda. “Parca-i simti coada sfichiuitoare si-l vezi lingând oasele acum goale de carne”, gândi William. Era mai bine sa primesti un sut în fund, decât sa astepti “muscatura” sergentului. – Unde va sunt oamenii, domnilor? a mârâit sergentul. Osborn si Dobson au început numaidecât sa dea tot soiul de explicatii, dar locotenentul Ransom a spus cât se poate de linistit: – Oamenii mei pazesc palatul guvernatorului si se ata sub comanda locotenentului Colson. Mie mi s-a acordat o permisie, domnule sergent, ca sa iau cina cu tatal meu. William a vorbit cât se poate de respectuos si a tinut sa adauge: – Permisia mi-a fost acordata de catre Sir Peter. Nimeni nu i se putea împotrivi lui Sir Peter Packer, si Cutter a ramas putin descumpanit. Spre surprinderea lui William, nu numele lui Sir Peter l-a facut sa aiba o astfel de reactie. – Cu tatal dumitale? a întrebat sergentul surprins. Tatal dumitale este Lordul John Grey, nu-i asa? – Aaa… da, a replicat William ezitând. Îl… cunoasteti? Chiar înainte ca sergentul sa fi putut raspunde, usa cârciumii, care se ata la câtiva pasi, se deschise si tatal lui William iesi din local. William zâmbi fericit pentru ca tatal sau îsi facuse aparitia, dar zâmbetul i se sterse de pe fata, când vazu ca sergentul îl privea cu asprime. – Nu mai rânji la mine ca o maimuta paroasa! tuna Cutter, pentru a se întrerupe când Lordul John l-a batut pe umar, un gest pe care nici unul dintre cei trei ofiteri nu l-ar fi facut nici macar daca i s-ar fi dat o gramada de bani pentru asta. – Cutter! a exclamat lordul, zâmbind calduros. Am auzit sunetul dulce al glasului tau si mi-am zis: “Sa fiu al naibii daca acela nu-i sergentul Aloysius Cutter! Nici nu poate exista altul, al carui glas sa semene atât de bine cu al unui buldog care tocmai a înghitit o pisica si n-a murit din asta!” – Aloysius? a soptit Dobson, dar William nu a putut decât sa mârâie în loc de orice raspuns. Nici nu a putut sa faca vreo miscare, pentru ca tatal sau si-a îndreptat atentia spre el, zicând: – William, cât esti de punctual. Îmi pare rau ca am întârziat. Am fost retinut. Înainte ca William sa poata spune ceva sau sa-i prezinte pe ceilalti doi ofiteri, Lordul John a intrat într-o discutie cu sergentul Cutter, despre vremuri de mult apuse, despre întâmplari traite în Câmpiile lui Abraham, în tovarasia generalului Wolfe. Astfel cei trei tineri ofiteri s-au putut destinde putin, ceea ce în cazul lui Dobson însemna sa-si reia sirul gândurilor: – Ziceai ca papusica aia cu parul roscat e prietena cu tatal tau? i-a soptit el lui William. Ata de la el unde locuieste! Ce zici? – Idiotule! sopti Osborn. Nici macar nu-i frumoasa! Are un nas lung întocmai ca… întocmai ca al lui Willie! – Nu i-am vazut fata, pentru ca nu-s asa de înalt, a spus Dobson, zâmbind cu ironie. În schimb, sânii ei erau chiar înaintea ochilor mei si aia… – Magarule! – Sss! a soptit Osborne, calcându-l pe Dobson pe picior pentru a-l face sa taca, fiindca Lordul John se întorsese catre ei. – Ma prezinti prietenilor tai, William? a întrebat lordul pe un ton politicos. Rosind – ofiterul stia prea bine ca tatal sau auzea foarte bine, desi fusese la artilerie – William si-a prezentat prietenii, iar Osborn si Dobson s-au înclinat, parând ca fac un gest de supunere. Pâna atunci nu-si dadusera seama cine era tatal prietenului lor si se simtea mândru ca erau impresionati, dar si dezamagit pentru ca descoperisera cine era Lordul John. Mâine tot batalionul va ata cine era tatal lui William, nu ca Sir Peter nu ar fi stiut deja, dar… S-a adunat, dându-si seama ca tatal sau îsi lua la revedere de la cei doi prieteni ai lui si i-a raspuns sergentului Cutter la salut. A salutat repede, dar asa cum se cuvine. Apoi a pornit dupa tatal lui, lasându-i pe Dobby si pe Osborn sa tina piept situatiei. – Am vazut ca stateai de vorba cu domnul si doamna MacKenzie, a spus Lordul John în treacat. Sper ca sunt bine. Rostind aceste cuvinte, tatal lui William a privit în lungul cheiului, dar sotii MacKenzie si copiii lor se facusera nevazuti de multa vreme. – Mie mi s-a parut ca sunt bine, a raspuns William. Nu avea de gând sa-si întrebe tatal unde locuia familia MacKenzie, dar impresia pe care i-o facuse tânara femeie staruia înca. Nu putea spune daca era frumoasa sau nu, dar ochii ei îl impresionasera. Erau de un albastru închis, cu gene lungi. Acei ochi îl priveau cu mare intensitate si i se încalzise inima. Impresionant de înalta, dar… Dumnezeule, la ce se gândea? Femeia aceea era casatorita… avea si copii! Si avea si parul roscat, pe deasupra. – Dumneata… aaa… îi cunosti de multa vreme? a întrebat William, gândindu-se la simtamintele politice de-a dreptul perverse care întorisera în familia sa. – Îi cunosc de ceva vreme. Ea este fiica unuia dintre cei mai vechi prieteni ai mei, domnul James Fraser. Îti mai aduci aminte de el? William se încrunta, neputând sa îsi aminteasca numele… tatal sau avea mii de prieteni. Cum ar fi putut… – Oh! a exclamat ofiterul. Te referi cumva la un prieten de-al tau din Anglia? Oare nu un anume domn Fraser a venit la munte atunci când tu te-ai îmbolnavit de… pojar? Aducându-si aminte de groaza care îl chinuise în acea vreme, William a simtit cum i se strânge stomacul. Umblase prin munti deznadajduit. Mama lui murise cu doar o luna în urma. Dupa aceea Lordul John se îmbolnavise de pojar, iar William era convins ca si tatal sau avea sa moara, lasându-l cu totul singur în acele locuri salbatice. În mintea lui fusese loc atunci doar pentru teama si tristete, iar din vizita acelui domn nu pastrase decât o serie de impresii confuze. Îsi amintea ca prin ceata ca domnul Fraser îl luase la pescuit si se purtase frumos cu el. – Ba da, a replicat tatal sau, zâmbind. Sunt impresionat, Willie. Ma gândeam ca îti vei aduce aminte de vizita lui mai mult din cauza starii pe care o aveai tu si mai putin din cauza bolii mele. – Ah… Amintirile l-au coplesit si s-a simtit cuprins de un val de caldura, care era chiar mai puternica decât aerul umed al verii. Multumesc foarte mult! a exclamat ofiterul. Reusisem sa-mi alung din memorie lucrul acesta pâna acum, când ai pomenit de el! Tatal sau a izbucnit în râs si nu facea nici un efort pentru a se opri. La drept vorbind se cocosa de râs. – Îmi pare rau, Willie, a spus el în cele din urma, tragându-si rasutarea si stergându-se la ochi cu un colt al batistei. Nu ma pot abtine; a fost cea mai… cea mai… oh, Doamne, n-am sa uit nicicând cum aratai când te-a scos din privata! – Stii ca a fost un accident, a spus William întepat. Obrajii i s-au înrosit când si-a amintit întâmplarea. Bine cel putin ca fata lui Fraser nu a fost de fata la umilinta pe care a îndurat-o. – Da, bineînteles, dar… Lordul John si-a pus batista la gura, iar umerii i se miscau fara ca el sa scoata un sunet. – Te poti opri din râs când doresti! spuse William cu raceala. Unde dracu’ mergem? Ajunsesera la capatul cheiului, tatal sau mergea înainte, gâfâind din greu. Intrasera pe una dintre stradutele strajuite de copaci, departe de cârciumile si de hanurile din port. – Vom lua masa în compania capitanului Richardson, a spus lordul, facând un efort vadit pentru a se stapâni. Lordul John a tusit, si-a sutat nasul si a pus batista într-un buzunar, pentru ca apoi sa continue: – Luam masa în casa domnului Bell. Casa domnului Bell era alba, curata si mare, fara a fi ostentativa. Capitanul Richardson îti lasa cam aceeasi impresie: un barbat de vârsta mijlocie, foarte curat, bine îmbracat, dar lipsit de stil si cu un chip sters, pe care îl uitai la scurta vreme dupa ce îl vedeai. Cele doua doamne Bell faceau o impresie mult mai puternica, în special cea tânara, Miriam, cu buclele de culoarea mierii iesindu-i de sub boneta si cu ochi mari, rotunzi, care au ramas fixati asupra lui William pe tot timpul cinei. Statea prea departe de el, astfel încât nu a putut purta o conversatie cu ea, dar si-a dat seama ca gândurile exprimate din priviri dadeau foarte limpede de înteles ca era fascinat de ea, la fel cum si ea era fascinata de el si ca ar fi dorit sa discute mai târziu în particular, daca s-ar fi ivit ocazia. Un zâmbet timid, o usoara înclinare a capului încununat de bucle de culoarea mierii, apoi o privire fugara catre usa care fusese lasata deschisa spre veranda, pentru a lasa sa patrunda aerul de afara. El i-a raspuns printr-un zâmbet. – Tu ce spui, William? l-a auzit pe tatal sau destul de tare, dând de înteles ca era pentru a doua oara când îi punea întrebarea. – Oh, desigur! Hm… ce spun în legatura cu ce? a întrebat tânarul ofiter, pentru ca se adresa tatalui, si nu comandantului sau. Tatal sau i-a aruncat o privire exasperata si apoi a spus cu rabdare: – Domnul Bell întreba daca Sir Peter intentioneaza sa ramâna multa vreme în Wilmington. Domnul Bell, care se ata în capul mesei, s-a înclinat cu multa gratie si William a observat ca si-a îngustat privirea când s-a uitat la Miriam. “Poate ca ar fi mai bine sa vin mâine, când domnul Bell va fi plecat cu treburi”, îsi spuse-n gând tânarul ofiter. – Cred ca vom ramâne aici doar pentru scurta vreme, domnule, i-a raspuns el respectuos domnului Bell. Înteleg ca exista tulburari în interiorul coloniei, cred ca vom pleca fara întârziere, pentru a le pune capat. Domnul Bell parea multumit de raspuns, dar William a vazut cu coada ochiului ca Miriam era total nemultumita de iminenta sa plecare. – Bine, bine! a replicat Bell cu un aer jovial. Nu am nici o îndoiala asupra faptului ca sute de oameni loiali Coroanei vi se vor alatura în mars. Din volumul în curs de apariție la Editura Litera. Traducere Roland Schenn